Am ajuns aici printr-o șansă cosmică, înnoptând într-un Airbnb, pe care l-am ales datorită fotografiilor din descriere– imagini cu copii, iarbă verde, găini, rufe pe sârmă și alte treburi domestice. Pe ulițe încă mai găsești copii cu bicicletele, sau jucându-se prinselea, măgărușul, rațele și vânătorii. Vecinii noștri au animale și, din când în când, primim ouă și lapte proaspăt de la ei.
Mă numesc Felicia și mi-a luat treizeci de ani să rup cordonul ombilical care mă ținea legată de un sine ce devenise mult prea străin de mine.
În februarie 2024 mi-am făcut bagajele și m-am mutat, împreună cu familia, din București, cu gândul că vom fi plecați o lună, la țară, undeva în Argeșul subcarpatic.
Am rămas nemișcați de acolo preț de zece luni.
După zece luni, ne-am relocat în satul pe care acum îl numim acasă.
De când mă știu acasă a însemnat, mai curând, pentru mine, o serie de trăiri. Acasă eram când încropeam un prânz dintr-o felie de pâine înmuiată în găleata de apă, cu zahăr presărat peste ea, bunicii fiind plecați la vie. Acasă eram când jucam badminton cu tata pe asfaltul încins, mereu cu doi „fluturași” de rezervă. Acasă eram când stăteam cu orele pe mIRC, sau Yahoo! Messenger, sau Hi5, cu mama adormind pe zgomotul de la tastatură. Acasă eram când a sărit Motănel pe geamul de la Pitar Moș, pierzând cu siguranță mai mult decât o viață. Și tot acasă eram când priveam cum se tunde salcia, de pe balconul apartamentului din Berceni, plângând pe înfundate.
Cu toate astea, acasă nu a fost niciodată pentru mine un ceva capabil de permanentizare. Mereu am căutat să plec, să fug, să ies înafara mea, mai ales când înăuntrul devenea de nelocuit. Au fost multe, poate prea multe dăți când am râvnit după alteritate, după noutate, după exotisme. Și m-am dus departe ca să le găsesc. Dar problema lui acasă nu am rezolvat-o prin nicio reformulare. Problema lui acasă, cred, va continua la nesfârșit.
Poate că, în fond, nu e nimic de rezolvat.
Poate că acasă e o stare care vine și pleacă, la fel ca dorul de ducă.
Anul trecut am făcut, însă, o mișcare laterală. Am ales să mă deconectez de țesăturile urbane în care mi-au fost modelați anii tinereții și am plecat, nici prea departe, nici prea aproape de București, lăsând o portiță deschisă pentru vizite.
Într-una dintre poeziile pe care le-am scris anii trecuți, promiteam că nu dau mirosul alb de tei al Bucureștiului pe nimic. Până la urmă, l-am dat. Și a durut, dar nu într-atât încât să urlu. A durut cât să rabd, a durut cât să pot spune că am trecut și prin asta. Dezrădăcinarea e un proces mai ușor atunci când rădăcinile nici măcar nu există, ori, dacă există, sunt vag înfipte în lutul existențial.
Într-un loc pe care l-ai respins aproape jumătate din perioada traiului acolo, vrejul nu are cum să crească prea înalt. Eu nu am iubit Bucureștiul decât ocazional. Bucureștiul nu m-a iubit pe mine decât ocazional. Eu i-am dat Bucureștiului doisprezece ani din floarea vârstei mele. El mi-a dăruit o floare greu de îngrijit.
Cred că suntem chit acum.
Îl revăd rar, iar când îl revăd, mă simt, oarecum, străină. Ceea ce nu e neapărat rău– a reveni într-un loc din postura de străin, de turist, de vizitator, alterează semnificativ percepția asupra locului respectiv. București îmi pare acum un copil care, deși ajuns mare, tot se străduiește să crească… mare. Și mai mare. Și mai mare. Dar dacă îi dai, din când în când, un biberon de lapte, se mulțumește și cade într-un somn dulce. Atunci poți să te apropii și să îl mângâi, căci doar atunci stă locului.
Satul nostru e tihnit și, uneori, mă întreb, oare se numește tihnă ceea ce trăiesc acum? Am treizeci și unu de ani, iar din afară pare că m-am mutat și gata, de acum e liniște și o stare de vacanță perpetuă. E greu și să spun că nu, nu-i chiar așa. Judecând după fotografiile de pe Instagram, totul e roz (și verde), iar universul meu e plin de necuvântătoare și de flori sălbatice, precum și o stare de beatitudine datorată simplului fapt de a fi aici, acum.
Nu neg că ăsta-i fundalul vieții mele. Dar aici și acum sunt lucruri extrem de greu de dobândit, chiar și când ești la adăpost de poluarea urbană. Aici și acum sunt pentru cei care și-au asumat până la capăt dezrădăcinarea, pentru cei care, în mod voit, fac eforturi de acomodare la liniște (ale naibii de grele), la pace, și chiar la a nu face și a nu fi nimic.
Să stai cu tine însuți, fără elemente de distragere e, poate, unul dintre cele mai dificile exerciții de sine roditoare. Să te imersezi într-un mediu în care nu se întâmplă prea multe, decât în măsura în care tu însuți te întâmpli- asta e provocarea.
La București mereu exista ceva de făcut afară din casă. Numai pe drumul până la metrou mișunau zeci, sute de oameni, magazine și bănci, săli de pariuri, farmacii, Mega Image și florării. Mintea era constant conectată la exterior. Pe când aici, atenția mă forțează să intru în locul ăla de temut, pe care ni-l ofertează algoritmul reel-urilor, aruncând un citat motivațional și trei cadre feerice; locul ăla numit interior, sau, cum spunea o copilă cu păr blond, „ușița la care ajungi numai dacă treci printr-un labirint mare și anevoios”.
Bucuria. Rămâne, totuși, Bucuria. Aici + Acum = Bucurie. Iar dacă ai ajuns la Ea, cu tot cu câteva rădăcini amețite atârnând de cureaua de la pantaloni, atunci înseamnă, cu siguranță, că ești pe drumul cel bun.
Eu încă sunt în proces de dezrădăcinare, dublat de înrădăcinare. Am plecat din Oltenia, m-am mutat la București, iar acum trăiesc în Argeș. Undeva, pe drum, am pierdut câteva rădăcini, voluntar sau nu. Dar „nu-i nimic”, vorba aceleiași fetițe, „cresc altele”, iar peste cele vechi, ei bine… sari peste ele, că-i mult loc de joacă la noi în sat și seara ies copiii la șotron.
Foto: Felicia Simion
