Ultima oară când am plecat am luat un bilet doar dus, nu pentru că voiam să fug, ci pentru că nu mai puteam rămâne. „Nu am plecat din România, doar am venit în altă țară” e ce mi-am spus mie și celorlalți ca să nu simt prea devreme greutatea pasului făcut, pentru că nu aveam încă suficientă stabilitate să înțeleg cum va fi reconfigurată viața mea. Dar pe radiografia deciziei de a pleca apăruse o fractură clară. Deși experiențele și motivele fiecăruia diferă, există anumite simptome comune celor care părăsesc un loc ce a fost o prelungire a identității lor – există un sentiment de dislocare nu doar față de spațiu, ci și față de legăturile sociale și contextul care i-a definit.
Dacă stai suficient de mult într-un loc, vezi din când în când lucruri extraordinare și uneori îți trebuie distanță, în timp și spațiu, ca să le poți recunoaște și aprecia. Detaliile care construiesc cotidianul pot fi repere aproape invizibile până când nu pleci. De la depărtare, realizezi și mai mult că toate erau parte din harta ta afectivă. Distanța între tine și locul de unde ai plecat nu e doar spațială, ci și temporală; e timpul care trece până când reflexul apartenenței, acea siguranță că ești parte dintr-un loc, începe să se deconstruiască. Treptat, după decantări, traduceri și reformulări, rămân legăturile care contează ca obiectele esențiale pe care le iei cu tine în valiză, oricât de mică ar fi, și care te țin ancorat chiar și atunci când ești la mii de kilometri.
Simultan, există și extinderea pe lateral, o rețea invizibilă de legături care se formează în continuare atât în țara natală, cât și în cea adoptivă. Rădăcinile rizomice nu au un singur centru – ele se răspândesc, cresc în mai multe direcții, ating locuri și oameni care nu se vor întâlni niciodată între ei, dar care te susțin diferit. Într-un oraș nou, rizomii se agață de locuri aparent banale: nonstopul unde vânzătorul știe că ai fost plecată ori bolnavă sau zonele din oraș în care nu mai ai nevoie de hartă. În țara natală, rizomii se întind prin glume comune, prin povești care nu trebuie explicate, prin melodii din adolescență fredonate la unison din reflex. Oriunde ai fi, ai ce pierde. Ecosistemul pe care ți l-ai construit, în ambele locuri, cu toate legăturile și obiceiurile, e fragil. O criză politică sau un dezastru tot mai iminent vor dezechilibra tot ce ai așezat și ce ți s-a întâmplat.
Așa că între „aici” și „acolo” se creează un circuit fluid, ca în principiul vaselor comunicante. Când ești prezent aici, în țara adoptivă, și absent acolo, nu dispari pe de-a întregul, dar nici nu construiești noi amintiri, nu actualizezi realitatea imediată. Când revii mental acolo, în momente de nostalgie, viața de aici se derulează în fundal, tu rămâi în decalaj. E un echilibru fragil, de netradus, care depinde de ritmul tău interior, de vești, de vizite, de intensitatea dorului. Dor pentru ce-ai lăsat în urmă ca să poți ajunge să te simți „regăsit”. Doliu pentru ce nu s-a putut și pentru o parte din tine pe care nimeni de „aici” nu o va cunoaște complet.
Pentru că ceea ce le spui celor de „aici” despre „acolo” e o imagine incompletă, lipsită de referințele comune care i-ar da sens. La fel, ce le povestești celor de „acolo” despre „aici” pare plat, fără adâncime, ca un vis povestit altcuiva dimineața. Cele două lumi se ating doar prin tine, dar nu se amestecă. Între cele două realități se combină sentimente complexe și contradictorii. Vinovăția pentru privilegiile pe care le-ai dobândit, responsabilitatea de a le folosi în mod conștient, dorința și neputința de a o face constant. Furia pentru ce ai fost nevoit să lași în urmă se întâlnește cu empatia adesea limitată a celor care au totul aproape de ei, fără să înțeleagă pe deplin ce înseamnă să fii între lumi. Te simți ca și cum niciuna dintre ele nu te mai recunoaște complet. Locul de unde ai plecat se schimbă fără să știi cum îl vei regăsi când îl revezi, iar noul loc te privește, în cele mai bune cazuri, ca pe un „străin bun”. Și această apartenență „parțială” aduce uneori discriminări subtile, bazate pe diferențe culturale, stereotipuri sau chiar pe accentul tău, care te face să rămâi permanent „altul” în ochii multora din jur. Și totuși, dacă stai suficient de mult în noul loc, începi, din când în când, să vezi lucruri extraordinare – acele mici detalii care îți dau senzația că ai început să faci parte din peisaj.
În timp, accepți că nu poți fi complet în niciunul dintre locuri, dar poți fi întreg în amândouă simultan. Orizontala distanței îți deschide perspectiva, verticala profunzimii îți întărește identitatea, iar rizomii îți lărgesc teritoriul afectiv. Nu există o decizie definitiv bună sau greșită, există doar felul în care alegi să o faci bună pe cea luată. Știi că ești mai întreg atunci când te regăsești într-un loc în care nu ai fost dintotdeauna, dar pe care l-ai ales, și, în aceeași măsură, într-alt loc în care nu mai locuiești decât prin amintirile celor care au rămas.
*Mary Norbert Körte a fost o poetă asociată mișcării Beat, profesoară și activistă de mediu
Foto: Proiectul Stratigrafii (realizat în parteneriat cu Tiny Gallery Bruxelles și Muzeul ASTRA Sibiu, expus la Bienala de Fotografie Molenbeek 2023). Imaginile provin din arhiva personală Cristina Epure și din arhiva Muzeului ASTRA Sibiu
