Acasă în ruine: cine luptă ca patrimoniul din Govora să nu dispară

Am fost prima oară la Govora în clasa a treia, la aerosoli. Răceam mereu și mama susținea că acolo e cel mai bun tratament pentru gât. În consecință, a găsit un medic să mă trimită pe mine la cură, iar pe tata pe drumul dintre Râmnicu Vâlcea și Govora, pe care m-a dus și m-a adus înapoi zilnic, timp de două săptămâni. Îmi aduc aminte că acolo stăteam pe scaun într-un laborator alb-gălbui la o mașinărie cu furtun care scotea aburul care urma să mă vindece de tot, pe mine și pe ceilalți copii veșnic răciți, care mă însoțeau. Eram toți cuminți și solemni, în fața ritualului curativ din salonul balnear. Apoi, în liceu și facultate, ani la rândul dădeam cu prietenii câte „o fugă” la Govora, uneori la ștrandul cu iod, alteori mergeam seara, direct în parcul cu clădiri abandonate. Treceam mereu pe lângă ele ca pe lângă niște vitrine prețioase și încuiate. Intram în parcul împădurit și o luam pe alei spre cinematograf. Ruina lui și a clădirilor din jur devenise o normalitate care însă, avusese putere în tot acest timp, să ne facă să revenim. Govora nu mai reușea să vindece, Govora avea nevoie să fie vindecată.

Tranziția din anii `90 a însemnat boală lungă pentru orașul balnear. Govora a purtat pe umeri consecința directă a unor măsuri politice din anii nouăzeci; reducerea subvențiilor pentru biletele de tratament, lipsa unei strategii turistice locale și a investițiilor în infrastructura hotelieră au deteriorat serviciile balneare și au prăbușit numărul de turiști. Hotelurile și bazele de tratament și-au redus activitatea, majoritatea fiind închise, fără un plan de modernizare.

Anii 2000 au găsit orașul în degradare totală, iar clădirile au fost abandonate și lăsate fără pază corespunzătoare, fapte care au încurajat vandalismul și au dus la deteriorarea accelerată a patrimoniului arhitectural. Cel mai mare hotel al stațiunii, Hotelul Palace, a fost renovat cu ajutorul fondurilor europene în 2013, dar incertitudinea și pericolul speculei imobiliare rămân după atâta timp realitățile „frumoaselor adormite”, cum numește arhitecta Ilinca Păun Constantinescu clădirile orașului în prefața din Ghidul de Bune Practici, dezvoltat de asociația Studiogovora.

În același ghid, se specifică faptul că stațiunea Băile Govora a fost înființată în 1887 de medicul Nicolae Zorileanu, la inițiativa prim-ministrului Brătianu, ca parte din efortul național de a crea în România stațiuni balneare moderne, inspirate de modelul orașelor-parc din Franța, precum Vichy sau Evian. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am aflat de la fondatorii Studiogovora în timpul turului ghidat, în prima interacțiunea pe care am avut-o cu ei, în 2023, în cadrul Zilelor Arhitecturii Balneare, desfășurate din 2020, anual, în orașul stațiune.

În septembrie 2024, am participat la școala de vară Govora Heritage Lab, organizată de Studiogovora, unde am reîntâlnit echipa asociației. Timp de o săptămână, am trecut printr-un proces interdisciplinar de înțelegere și cercetare a patrimoniului stațiunii și am luat interviuri localnicilor și turiștilor balneari. Am plecat de acolo cu datoria să sper că stațiunea își poate regăsi echilibru vindecător. Fondată în 2019, Asociația Studiogovora este un colectiv de specialiști, care și-a propus să dezvolte inițiative care propun revitalizare comunității și a patrimoniului construit din Băile Govora. Am stat de vorbă cu Radu Tîrcă, unul din inițiatorii ONG-ului și cu Roxana Mazilu, pionieră în documentarea poveștilor govorene și membră a colectivului. Din echipă fac parte și Ștefania Tîrcă (co-fondatoare), Irina Leca, Bianca Oneață și Catinca Mănăilă.

Cum a început interesul pentru Băile Govora?

Roxana Mazilu: În ianuarie 2009 începusem să citesc mult despre Govora și, pentru că lucrasem în presă, simțeam că am atât instrumentul de comunicare, cât și curiozitatea să descopăr locul și să împărtășesc despre el cu ceilalți. Așa am început pagina de facebook Băile Govora, pe când nu-i cunoșteam încă pe ei (n.r: actualii colegi din asociație).

În perioada aia mergeam constant la Govora, la ai mei și pe măsură ce scriam poveștile orașului și-i publicam fotografiile din trecut, am început să înțeleg mai bine istoria, estetica și arhitectura lui. Practic, începeam să redescopăr orașul natal cu alți ochi, ai unei persoane care putea să vadă dincolo de copilăria petrecută acolo.

În 2018, mi-am susținut disertația în comunicare cu tema „Construirea unui brand de localitate în mediul online”, aplicat pe Băile Govora și am început să dezvolt mai mult pagina de facebook. Am continuat să strâng imagini și documente, am făcut o pagină de Instagram, un canal de YouTube și ulterior, un site Băile Govora de Altă Dată,cu poveștile din trecut ale Govorei – cu alte cuvinte, am găsit oportunitatea să îmbin o preocupare personală față de Băile Govora cu partea academică a disertației, dezvoltând și canale media online pe această temă. De acolo, treptat, au apărut și ei în poveste.

Radu Tîrcă: Eu nu știu să încep altfel decât prin a povesti despre interesul pentru diplomă. În arhitectură, miza multor studenți e să construiască în orașe mari, în niciun caz în orașul lor. E contra curentului să te concentrezi pe un oraș mic – există percepția asta că dacă vrei să fii un arhitect bun de când termini facultatea, faci stadioane, faci opere, continui mentalitatea asta de „mult și mare”, or mie nu mi s-a părut deloc așa. Luasem deja contact cu restaurarea la Govora și încercam cât puteam de des să ajung acasă, la ai mei.

Crescând în comunitatea mică govoreană, într-o logică de deschidere și apropiere față de oameni, competitivitatea din facultate a fost greu de digerat și tendința a fost mereu să revin acasă. 

În disertația pe tema patrimoniului din Govora, am citat mult din ce documentase Roxana pe site-ul ei și prin ea am descoperit alte surse bibliografice relevante– o astfel de persoană-cheie pentru Govora este doamna Ionela Nițu Dinescu, arhivist în cadrul Arhivelor Naționale Vâlcea, autoarea cărții și a tezei de doctorat „Istoria Staţiunii Băile Govora” (1879 – 1989), care a devenit o sursă foarte importantă pentru noi. Diploma cu disertația au fost foarte bine primite și punând tot cap la cap, împreună cu Ștefania Tîrcă am zis „hai să facem Studiogovora”! După, am întâlnit-o pe Irina Leca – grupul trecând de la un cont online la proiecte culturale concrete. Apoi ne-am conectat și cu Roxana, care era activă, din spatele paginii Băile Govora.

Roxana Mazilu: De când am creat pagina de facebook Băile Govora, faptul că a crescut organic, fără să fiu nevoită să plătesc ceva, arată câtă nevoie și interes existau deja acolo. Mi s-a părut incredibil câți oameni au reacționat.

Radu Tîrcă: Și atunci mi-am dat seama de un lucru extrem de important – orașul ăsta, așa cum e el, este iubit de extrem de mulți oameni din afara Govorei. Oamenii sunt interesați de ce se întâmplă aici și deși există aparența asta a unui oraș în care există clădiri semi-abandonate, de fapt, sunt mulți oameni care, pur și simplu, păstrează foarte frumos orașul în gând. Și, chiar dacă revin rar, trimit prieteni în vizită sau vorbesc despre el – iar dinamica asta continuă să circule.

Interesul pentru Govora natală și dimensiunea academică sunt niște fire roșii care v-au adus împreună. Cunoscând starea orașului atât formal, cât și personal, a existat un moment în care ați spus: „Nu se mai poate, trebuie să facem ceva concret”?

Radu Tîrcă: Dacă stai câteva zile, înțelegi repede că nu e doar despre condiția patrimoniului, ci și despre faptul că oamenii, de multe ori, nu au unde să petreacă timpul liber, în timpul anului.

Abia în 2020, o dată cu pandemia și după ce am câștigat primele granturi AFCN, datorită colegei Irinei Leca, am început să refacem foișorul, să explicăm oamenilor proiectele și să ne dăm seama că avem nevoie de o echipă ca noi: fără interese ascunse, așa cum era și Roxana. 

Dar punctul de cotitură a fost atunci când am avut prima masă rotundă pe care am numit-o Patrimoniu Govorei încotro?, în 2020, în pandemie; am rugat-o pe Maica Stareță de la Mănăstirea Hurezi să le povestească participanților ce înseamnă să stai într-un monument istoric. Acest lucru a marcat clar o etapă nouă, în care nu ne mai simțeam singuri – câștigasem primele finanțări și, poate cel mai important, înțelesesem că există oameni care ne pot fi alături și lucrurile încep să se miște, pas cu pas.

Paradoxal, contextul pandemiei a fost favorabil orașului, iar oamenii au început să intre în această logică a „retragerii” – Govora a funcționat ca niciodată în perioada pandemiei, „a duduit”. Hotelurile care, în general iarna se închideau, din contră. s-au deschis. Recunosc că m-am și enervat când mi-am dat seama „Băi, dar n-ai nevoie de o pandemie mondială ca să îți dai seama cât de valoros e locul ăsta! Hai să facem!” Și atunci am încercat să-i împingem și noi de la spate – pe decidenți și pe proprietari să-și aducă aminte „că la Govora se poate!”

Roxana a fost un mare sprijin pentru noi, pentru că prin blogul ei a arătat lumii că Studiogovora, cum debutasem noi și nu era această entitate care vine ca percepție din București, știi, „de departe”, ci e născută din Govora. La un moment dat, am amenajat piscina de la hotelul Palace, iar Roxana a postat: „Arhitectul govorean Radu Tîrcă a făcut asta”. Din reacțiile oamenilor mi-am dat seama că dacă n-ar fi spus că sunt govorean, percepția ar fi fost cu totul alta. Noi veneam în completarea muncii ei de pe site-ul Băile Govora, acest jurnal online, unde dacă vrei, poți vedea anii paradei militare, când s-au construit și când s-au demolat unele clădiri. Practic, am început să mergem în paralel cu ea, cu ce ne pricepeam noi.

Dar trebuie să fii dinăuntru pentru că altfel, comunitățile mici sunt, pur și simplu, extrem de reticente față de cei care vin din afară.

Nici măcar dacă vii de la Râmnicu Vâlcea nu ești suficient de „aproape”?

Radu Tîrcă: Când vii de la București sau de la Râmnicu Vâlcea și încerci să propui lucruri, e foarte greu să fii ascultat. A rămas puternică percepția stațiunii balneare de interes național. Oamenii se identifică cu locul, au lucrat ani de zile la hoteluri, la băi, au văzut atâtea personalități – e o chestiune de statut moștenit și nu e doar melancolie.

Roxana Mazilu: Da, pentru că, odată ce ai crescut acolo, cu poveștile și memoria locului, ai primit această formă de identitate din generații în generații. Mi-am adus aminte acum că, în momentul în care am început și eu cu aceste canale online, existau multe întrebări: Cine e în spatele lor? Cine le face? La un moment dat, am înțeles că trebuie să-mi asum public identitatea și am făcut-o. Și chiar dacă eram la facultate și nu mai locuiam activ în oraș, m-am născut și am crescut acolo și toată familia mea e din Govora, iar asta a prezentat o garanție când lumea a descoperit cine sunt și ce fac. În momentul acela, discuțiile s-au potolit.

M-am bucurat foarte mult când au apărut ei, pentru că au adus în concret niște lucruri pentru care și eu militasem, dar fără instrumentele specialistului de patrimoniu. Adică, cumva, a devenit o chestiune complementară; eu țineam ridicat interesul oamenilor pentru stațiune, vorbeam despre inițiativă și așa ne-am unit și am putut să trecem împreună la fapte.

Radu Tîrcă: Realist vorbind, la început am crezut în noi pe jumătate – aproape că nu înțelegeam de unde atâta conservatorism la oameni, când orașul arată cum arată. Spre exemplu, când am lucrat la punerea în siguranță a Vilei Ivanovici, au început să apară critici, inclusiv la adresa mea, fără să-mi dau seama, că eram în plină campanie electorală și oamenii mă asociau cu competitorii politici.
Roxana Mazilu: Vila Ivanovici fiind a primăriei.
Radu Tîrcă: În 2020, în plin context electoral și percepuți asociații administrației locale, am primit inițial reacții ostile. „Ai cui sunteți?”, „De ce faceți asta?”. Alți oameni din Govora veneau și le spuneau: „Băi, dar e Radu, a copilărit aici, părinții lui sunt cutare”. Și eu am intervenit, răspunzându-le „Dar nu avem același interes comun pentru oraș?”. Totuși, de fiecare dată când le vorbeam oamenilor cu bunăvoință, criticile se aplatizau, iar unii chiar ajungeau să ne aplaude pentru că realizau că nu aveam nicio miză politică.

Realizau că, de fapt, trageți la aceeași căruță. 

Roxana Mazilu: Da, pentru că până în momentul acela, dacă nu mă înșel, nu se făcuse mai nimic. Și când Studiogovora a organizat prima ediție a Zilelor Arhitecturii Balneare în 2020 a fost ca și când a venit un OZN, după zeci de ani de pauză totală, înțelegi?

Pe lângă partea de patrimoniu, proiectul vostru are o componentă comunitară și administrativă serioasă. Îmi imaginez că, pe alocuri, a fost provocator. Au fost momente în care ați simțit că vreți să vă dați bătuți și dacă da, ce v-a scos de acolo?

Radu Tîrcă: Provocarea e una continuă și din ce în ce mai mare. Orașul era blocat într-o „zonă de confort” instalată de decenii de inacțiune – ca să-ți imaginezi: până acum vreo doi ani, Govora dădeau câteva autorizații pe an, uneori pentru lucruri minore, împrejmuiri, nu neapărat construcții. Zilele Orașului era evenimentul cel mai important – aveai o cupă de fotbal, mergeai la mici și bere. Chiar dacă a existat un mic reviriment între 2011 și 2013, când s-au restaurat parcul balnear și hotelul Palace cu fonduri europene, demersul a fost insuficient pentru oraș. 

Odată cu Studiogovora, am început tururi ghidate, dialoguri despre patrimoniu, despre revitalizarea socio-culturală a orașului, am pus în siguranță vile deteriorate – am adus în prim plan problemele reale ale orașului. 

Roxana Mazilu: Da, pe lângă inerție, mai era și suspiciunea govorenilor față de noi –  orice spuneam sau despre orice am fi postat, ori nu eram suficient de critici cu primăria, ori nu vedeam ce se face și nu scoteam în evidență ce a făcut bun. Adică, cumva, oamenii credeau inițial că ar exista și altceva la mijloc, dincolo de preocuparea sinceră pentru stațiune.

Radu Tîrcă: Deci interesele și atenția pe subiect crescând acum, provocările au crescut și ele. Desigur că am întâlnit rezistență și printre localnici, „E imposibil să veniți să reparați acoperișul unei vile doar pentru că vă pasă. Nu există așa ceva”, dar cu timpul și-au dat seama că n-avem nicio miză ascunsă și nu vrem să ne îmbogățim din asta.

Încet-încet, toată lumea a fost scoasă din amorțire, ceea ce mi s-a părut excelent, pentru că, timp de douăzeci și cinci de ani în Govora a existat această definire a „zonei de confort”, care, pentru primărie și pentru investitorul principal, Govora SA, însemna că nimeni nu se chinuia mult – dura zile întregi să semnezi un act. La asta, se adăuga și descurajarea localnicilor: „Uite cât de mari sunt vilele astea – trebuie milioane de euro să facem ceva!”. Au început să existe discursuri despre politici publice și treptat, comunitatea a înțeles câte se pot face și a început să reacționeze. Deci pot spune că trezirea asta la viață a fost cea mai mare provocare.

Sigur, în paralel, apar tot mai mulți investitori privați agresivi, dar realitatea e că în ultimii cinci – șase ani, orașul s-a deblocat, chiar dacă au fost alegeri sau lupte cu oameni care ne suspectau că avem interese ascunse. După declinul pornit după `89, în ultimul timp s-a văzut o schimbare clară, simt că am reușit să urnim din loc acest mastodont – „zona de confort” a autorităților, a oamenilor și că am pus lupa pe patrimoniul din Govora, atât cât am putut noi.

Aveau, cumva, un mecanism de suspiciune pe care l-au practicat din nevoie, ani de zile cu autoritățile locale…

Roxana Mazilu: Oamenii au fost obișnuiți cu ideea că nimeni nu face nimic fără o conexiune sau un interes. Între timp s-au mai potolit, dar nostalgia față de ce a fost cândva măreț are un rol important în felul în care se raportează oamenii la patrimoniu: dacă spui că vrei să salvezi o clădire veche, unii te privesc ca pe cineva care blochează investițiile. Nu văd că patrimoniul poate fi și o resursă pentru ceva nou, desigur refăcut în logica și estetica stațiunii.

Radu Tîrcă: Inerția se risipește, dar nostalgia pentru ce a fost cândva ajunge, uneori, să blocheze schimbarea bună, pentru că nostalgia a fost folosită și speculată politic când au avut nevoie ca cei care dețineau aceste clădiri să poată motiva lipsa de acțiune. 

În același timp, există acea generație „blocată” în Govora: oameni care au lucrat în vremurile bune, care au trăit într-un oraș viu, un adevărat oraș-grădină, care au apucat în tinerețea lor să lucreze când orașul „duduia” și când nici nu te gândeai că trebuie să pleci la Vâlcea sau la București ca să lucrezi, când îți făceai un trai extraordinar în stațiune – cunoșteai personalități, te însurai la Govora, făceai copii la Govora. La fel și la Călimănești și la Olănești. Apoi văd, pe parcursul anilor, cum clădirile sunt închise, sunt martorii acestei tragedii și văd că nici nu există șanse – oricât s-ar plânge – pentru că nici nu au context pentru așa ceva. Unde să se plângă? Sunt oameni simpli. Ar scrie la gazetă, dar nimeni nu le dă spațiul necesar. 

Și atunci, oamenii se simt captivi, încep să critice interesele celor doi mari jucători: Primăria și Govora SA și văd în noi o șansă. Prin noi, oamenii au început să vadă o speranță și să chestioneze administrația locală. Încep să proiecteze asupra noastră așteptarea că vom debloca orașul cu totul, nu doar prin patrimoniu, ci și din punct de vedere social și am simțit multă presiune pe noi și desigur, fără sprijinul autorităților acțiunile noastre sunt limitate. Mulți nu realizează că o clădire restaurată, ca Pavilionul de Băi, înseamnă mult mai mult decât un simplu spațiu deschis către tranzacții economice – și că simpla restaurare nu ajută dacă orașul din jurul lui rămâne blocat social și cultural de către autorități. Sau dacă valoarea sa culturală se diminuează atât de mult încât aduce doar un turism global de masă.

Restaurarea trebuie să vină „la pachet” cu revitalizarea întregii comunități.

Radu Tîrcă: Din disperarea a 25 de ani de inerție administrativă și de trai printre ruine, oamenii nu mai disting între restaurare și demolare. Când vin investitori dubioși, intervine iar manipularea nostalgiei în contextul unui oraș blocat de zeci de ani – și unii oameni, deși au lucrat acolo și le vine să plângă că totul se degradează, cedează și zic: „Mai bine să fie demolat și să existe investiții pentru oraș, cu clădiri noi, decât ruine”. Și nici nu prea poți să-i învinuiești pe oamenii ăștia, pentru că li s-a distrus în timp percepția că se mai poate face ceva pentru clădirile de patrimoniu ale Govorei.

Roxana Mazilu: Ei au îmbătrânit printre ruine și asta e dureros pentru noi toți. Este o sintagmă pe care am mai folosit-o: oamenii vor „să înlăture moartea din spațiul public.” Pur și simplu, să fie orice construit acolo – doar să nu mai vedem ruina aia care ne aduce aminte de ruina noastră, practic”.

Am auzit că oamenii își modifică uneori traseul prin parc ca să ocolească clădirile în paragină…

Roxana Mazilu: Exact, pentru că oamenii se identifică cu acele locuri și se văd pe ei în acele locuri, starea în care se află îi doare și de aceea le evită.

Și, ca efect, spun ca poate mai ok să le dărâme…

Radu Tîrcă: Da, dar exact aici se speculează și se manipulează oamenii ăștia. Ei, în sinea lor, n-ar vrea să dispară aceste clădiri-simbol, dar dacă vine primarul, în postura de „salvator al orașului” și zice: „eu girez pentru investitorii ăștia, lăsați-i, să fie bine!”, e ușor să manipulezi un govorean fără speranță. Și atunci oamenii zic: „Da, să dispară, măcar să fie bine și pentru noi o dată”, dar nu se gândesc că, odată demolate, clădirile ar putea rămâne terenuri goale, fără investiții sau fără să aducă locuri de muncă. Sau mai rău, că s-ar putea vinde sau face speculă imobiliară pe baza lor. Își pun toate speranțele și riscă să fie din nou dezamăgiți.

Totodată, datorită pozițiilor publice pe care le-am avut, oamenii au început să devină mai vigilenți și să chestioneze: „Dar de ce să vină domnul primar cu ei pe șantier? De ce să demolăm? De ce așa și de ce dintr-o dată?”

M-am uitat pe rețele noastre sociale de curând și am tot văzut comentarii legate de unele clădiri „Dar ale cui vor fi aceste clădiri? Doar pentru unii?”. Deci oamenii redobândesc resorturile astea interioare, când le dai încredere să chestioneze. Și atunci ăsta e un exemplu de răsturnare de situație foarte mare pentru locuitorul govorean în contextul ultimelor decenii. Unii tineri au început să se întoarcă – mai repară o casă, mai ajută părinții, mai lasă niște bani. S-au decuplat de sistemul în care „stai cuminte și nu comentezi” și încep să devină vocali. Că uneori comentează pe internet de prin Norvegia sau de prin Spania, dar omul ăla va veni și înapoi în țară. 

Călimăneștiul și Olăneștiul n-au trecut printr-o criză așa lungă ca Govora, dar și acolo s-a demolat și s-a construit haotic. Au avut și la Olănești un pavilion de băi, ca al nostru, tot clădire de patrimoniu. A luat foc în mod misterios într-o noapte și, treptat, a dispărut. 

Ce proiecte are în derulare Studiogovora și ce urmează în viitor?

Radu Tîrcă: La vară vom organiza Zilele Arhitecturii Balneare, într-un format mai dinamic, vom continua proiectele pe video mapping pe clădiri și vrem să orientăm atenția dinspre componenta culturală spre politici publice. Tururile ghidate, jazzul și expozițiile rămân, dar vrem să mergem și în zona asta de intervenție, întrucât Govora intră într-o fază de „dezgheț” și e momentul pentru politici publice reale într-o stațiune de patrimoniu. Vrem și să ne extindem echipa cu oameni care vor să se implice, pentru că suntem depășiți numeric, iar în rest, mizăm pe noi parteneriate cu diverse institute și grupuri de inițiativă.

Studiogovora are un rol esențial în a debloca lucrurile și a convinge oamenii că „se poate”. Anul ăsta demarăm șantiere de restaurare importante în parc, unul e la Vila Zorileanu (de lângă terenul de fotbal), pentru care i-am ajutat pe cei de la Govora SA să obțină fonduri europene și al doilea este montarea statuetei cu nimfa de la izvorul Ferdinand. 

Roxana: Da, e valabil și pentru mine în ceea ce privește activitățile asociației Studiogovora, iar în plus, îmi doresc să-mi fac timp să creez mai mult conținut pe pagina Băile Govora și să diversific aceste povești pe lucrurile sensibile ale momentului, cum ar fi: ce se întâmplă cu patrimoniul, ce se întâmplă cu clădirile, cu noile investiții, să creez un context prietenos de înțelegere a acestor activități ca oamenii să vadă lucrurile din mai multe perspective și să-și poată exprima opiniile. Aș vrea să-i încurajez să vadă lucrurile mai nuanțat și pe termen lung – adică nu gata, facem acum, rezolvăm o problemă sau credem că o rezolvăm, când de fapt, pe termen lung, ajungem să ștergem identitatea locului. Pe asta vreau să mizez mai mult, în comunitatea online.

Cum se poate implica comunitatea – nu neapărat în proiectele voastre, dar să vă susțină?
Radu Tîrcă: Comunitatea ne poate ajuta activ venind la activitățile gândite pentru oamenii din Govora –pentru noi e una dintre cele mai mari dovezi de susținere. Și desigur, dacă vom mai avea campanii de crowdfunding*, pot contribui și financiar, pragmatic vorbind. 

*strângere de fonduri din comunitate.

Aveți o poveste sau un loc preferat în Govora?

Roxana Mazilu: Un loc de care eu sunt foarte legată e hotelul Palace. Mama a lucrat ca asistentă medicală în Băile Govora cam peste tot, iar bunicii mei au fost bucătari și au ieșit la pensie de la Hotel Palace. Aici eu mi-am petrecut foarte mulți ani din copilărie.

Cum școala era mai sus de vila Ceaușescu, deci aproape de hotel, veneam după ore, stăteam cu mama la cabinet, îmi făceam temele, vedeam cum se cazează pacienți, mâncam la restaurant, descopeream camerele, chiar și podul hotelului. Mică fiind, am experimentat viața într-un hotel balnear. Mă întreb dacă nu cumva conștientizarea unei anume estetici, a ce înseamnă valorile de patrimoniu n-a început încă de pe atunci.

Și la Pavilionul de Băi am mers mult timp. Practic, mi-am petrecut copilăria în aceste două clădiri în care lucra mama. Într-o perioadă formativă destul de intensă, eu am stat și am descoperit viața la băi, am trăit atmosfera acestor locuri, am văzut turiști străini, felul în care se făceau tratamentele, evenimentele de zi cu zi dintr-o stațiune balneară. A fost un microunivers care m-a marcat.

Radu Tîrcă: Bunica mea era o tipă extrem de iubită de comunitate. Eu am stat la ea, fiindcă ea m-a crescut. Și ea a fost asistentă medicală în Govora și mi-a povestit foarte multe lucruri despre oraș și despre imaginarul ăsta colectiv balnear. Îmi povestea cum lucra cu cei mai buni medici școliți la Roma, la Pisa și cum Govora era un loc (mai) ferit de brutalitatea regimului.

Bunicul meu, de exemplu, era un tip care citea mult, asculta Radio Europa Liberă, avea 1,98 și era foarte iute la mânie. Din poveștile alor mei, știu clar că în anii ’80, când exista problema raționalizării, în Govora găseai multe, pentru că existau hoteluri și veneau străini – spre exemplu, aveam Cola la discreție. 

Roxana Mazilu: Da! Eu am băut Pepsi în anii ‘80. Am și o poză de la 2 ani cu o sticlă de Pepsi în care mi-au pus lapte și biberon și eu beau lapte din sticla aia. Pepsi se producea în România, în 1966 au deschis o fabrică aici, la noi.

Stațiunea era ca o enclavă, față de restul țării. Veneau mulți turiști străini și aduceau lucruri care nu se găseau: ciocolată, jucării, adidași Puma. Mama lucra la cabinet și eu interacționam cu ei. Încă am amintirile astea vii, din ce îmi povestea mama și din ce-am trăit direct.

Radu Tîrcă: Apoi, mai exista și acest domn Tudosie, director tehnic la societatea Govora SA. Era bun prieten cu părinții mei și un tip care ținea foarte mult la Govora și care, inginer fiind, înțelegea bine orașul. Datorită lui am putut porni la drum cu arhivele, pentru că a fost foarte atent în anii ’90, când toată arhiva trebuia aruncată și casată. Atunci el și-a făcut stoc și le-a ținut la el în birou.

De ce „trebuia” aruncată?
Radu Tîrcă: Pentru că probabil erau lucruri care nu „trebuiau” să rămână. El le-a păstrat totuși și mi le-a dat mie, dându-mi astfel acces la arhivele tehnice ale orașului. Fără domnul Tudosie și arhivele lui, n-aș fi înțeles, ca arhitect, ce s-a întâmplat în anii ’70 în Govora, ce modificări s-au adus și ce a stat cu adevărat în spatele transformărilor.

În perioada comunistă, deși transformările urbane au fost semnificative, nu s-au apropiat de zona istorică a Govorei și în niciun caz de parc. Nu pentru că aveau reguli stricte, pentru că dacă aveau chef, construiau unde voiau, puteau demola și Palace-ul și n-aveai ce să le faci atunci. Dar chiar și pentru ei, această forță identitară a existat. Clădirile istorice au fost menținute așa cum erau, fără să fie demolate, ba chiar s-a investit, cât de cât, în ele.

Pragmatic vorbind, așa cum sunt aceste ruine, încă rezistă datorită faptului că, în perioada anilor ’70–’80, oamenii au fost conștienți că trebuie să le mențină și au investit în ele și atunci. Se stătea și în mansarde, pentru că aveau câteva mii de oameni pe serie. Seria însemnând două săptămâni. Comuniștii își doreau democratizarea mersului la băi și aveau interesul să se laude cu stațiunile balneare, așa că au făcut un plan întreg de urbanizare în stațiuni, cu cinematografe, parcuri și hoteluri ample.

Și ce e paradoxal e că astăzi, după ’89, toată degringolada asta a tranziției a lăsat Govora fără o strategie clară. Cum s-a ajuns de la zeci de mii de oameni care veneau la tratament, în serii de câte două săptămâni, la câteva mii, și asta cu greu? Explicațiile sunt multe: azi poți călători liber în străinătate, casa de pensii abia mai acoperă astfel de tratamente, sistemul centralizat care aducea oamenii la băi a dispărut, iar clădirile au fost lăsate în paragină ani de zile, ignorând interesul public.

Eu m-am jucat foarte mult, când eram copil, în părculețe. De fapt, e sistemul ăsta de parc public pe care îl are Govora: ne jucam în fața blocurilor noastre, în parcul public, existau grădinile clădirilor mari, cum e la Vila Silva, în care mergeam și ne alergam, parcul și pădurea din spatele școlii, parcul central unde ne jucam fotbal. Cred că pentru mine acel loc de care zici e parcul govorean.

Alt loc important care e mai degrabă un parcurs e drumul către școala veche. Școala era undeva în mijlocul pădurii, trebuia să urci vreo sută de trepte și tot bunica mea, săraca, mă urca și mă cobora pe ditamai dealul. Eram foarte sensibil și fricos, îmi amintesc cum plecam după doamna învățătoare la baie, doar ca să fiu mai aproape de cineva cunoscut. Mergeam cu copiii să ne jucăm când plecam de la școală singuri – era o chestie să pleci singur de la școală. La un moment dat zicea bunică-mea: „Eu am de stat acasă, trebuie să fac mâncare. Vii și tu pe jos.” și nu mai venea nimeni după mine. Și cum n-aveam telefoane mobile, treceam prin parc, mai stăteam pe acolo, „căscam gura” cu alți copii, ajungeam în două ore.

Descrie Băile Govora într-un cuvânt sau o frază.

Radu Tîrcă: Pentru mine e simplu – dar e o alegere subiectivă: cuvântul e acasă.

Roxana Mazilu: Radu, mi-ai furat cuvântul! Trebuia să spunem în același timp! Deci acasă, pur și simplu. Adică am mai multe „acasă”, dar Băile Govora rămâne primul „acasă”.

Foto: Marius Vasile (imagini actuale), Roxana Mazilu (arhivă personală).