Eram bronzată în decembrie. Purtam sutiene cu push-up și nu doar o dată le-am umplut cu șosete. Când nu mă dădeam cu rolele, încercam să merg pe tocuri. Dansam bine, dar nu pe manele. Asta am aflat într-o seară la discotecă, de la un băiat de care-mi plăcea. De atunci mi-am dat silința să învăț arta mișcării șoldurilor și-a umerilor de parcă urma să dau examen. Dădeam pe Taraf TV de fiecare dată când prindeam telecomanda și nu era oră de telenovele. Printre versurile mele preferate erau Ce bine arată fata / Mă face să-mi las nevasta / Nu știu dacă face bine / Pentru ea și pentru mine.
Nu prea știam ce fac bine sau rău. În clasa a VIII-a am încercat să mă fac blondă, cum se vopseau tot mai multe fete din oraș; la fel și prietena mea cea mai bună. Voiam să fim plăcute de băieții mai mari. Ne-am turnat apă oxigenată în păr, în fața blocului ei și ne-am trezit cu pete portocalii pentru care am fost certate bine de mama ei – ai mei erau deja plecați la muncă în afară, n-au apucat să mă vadă leopard spălăcit. M-au văzut roșcată, că vopseaua castanie pe care mi-a cumpărat-o mamaie nu a fost fidelă culorii de pe cutie.
Uaaau! Am strigat într-o seară de august, pe stradă, cu capul întors după o mașină scumpă. Tata era acasă și chiar atunci își bea berile la poartă. Îi țin minte și acum privirea tristă, neputincioasă în fața adevărului pe care nu-l afla când suna din Spania: fetița lui care picta și lua note mari se lăsa impresionată de băieți cu mașini șmechere.
Poate că tata știa că sunt victima perfectă, adolescentă drăguță fără părinți acasă, dornică să fie văzută, înțeleasă, iubită de cineva care e aproape. Cred că și dacă ar fi știut să-mi spună frica lui, nu l-aș fi ascultat. Pattern-ul meu era deja format, mă atrăgeau cei tăcuți și misterioși. Trăsăturile astea sunt ușor de găsit și la infractori – iar ei se înmulțeau exponențial în oraș pe când eu deveneam femeie.
În anii 2000, când a ajuns internetul la Vâlcea, a apărut un nou tip de infracțiune: online. Legenda spune că un student la București ar fi adus șmecheria asta în oraș și, după ce a împărtășit-o câtorva prieteni, a aflat-o repede tot județul. Publicau pe site-uri de comerț online oferte de telefoane, case, mașini, terenuri pe care nu le aveau. Convingeau cumpărătorii să le trimită prima parte din bani înainte să încheie tranzacția. Majoritatea vânzătorilor de nimic erau foarte tineri, așa că grupările vechi de crimă organizată i-au luat sub aripile lor protectoare. Așa s-a umplut orașul de nepoți ai unor cunoscuți infractori.
Colegi de școală, vecini, băieți care făceau naveta cu autobuzul aveau deodată mașini puternice, șoferi, lanțuri de aur groase la gâturile subțiri, bani să-și ajute părinții. În oraș s-a umplut de internet cafe-uri care rămâneau deschise și noaptea. S-au înmulțit ghișeele de schimb valutar, casele de pariuri, iar în discoteci se auzeau tot mai multe manele despre faimă și dușmani, întrerupte de dedicații pentru tot mai multe porecle. Am o mică bănuială că versurile lui Salam Cum fac banii e secret / poate-i fac pe internet au fost inspirate de vâlceni. Barurile și restaurantele începeau să arate ca-n orașele scumpe. Au mai apărut saloane de bronzat și de remodelare corporală, hair-styliști, un mall, o reprezentanță auto cu mașini care valorau cât veniturile unui vâlcean cinstit pe câțiva ani.
Pentru muncitori erau timpuri grele. Industria orașului era în declin, salariile erau tot mai greu de acomodat cu viața reală și mulți își tratau depresia cu terapia epocii, alcoolul. Plecările în străinătate erau văzute de tot mai mulți ca fiind cea mai bună soluție, mai ales de părinții care n-aveau cu ce să-și crească copiii. Dintre adolescenții care s-au apucat de furat pe internet, mulți erau din familii sărace.
Aveam 11 ani când am început să-mi cheltui banii de buzunar la săli de internet unde stăteam pe mirc și jucam counter-strike. Pe mirc eram Zăpăcita, în joc eram Zăpă_distruge. La calculatoarele din jurul meu se făceau bani, se vorbea pe față de combinații, chestie care mi se părea tot mai normală. În scurt timp, asta a devenit și lumea mea. În mijlocul ei mă schimbam de învățăturile de acasă și acolo am început să mă îndrăgostesc.
La fel ca multe adolescente de-atunci, eram sedusă de puterea nouă a băieților; de parfumurile lor scumpe; de vrăjeala pentru care prinseseră curaj odată cu primele teancuri de bani.
La 15 ani știam tot felul de oameni pe care o fată de vârsta aia nu ar trebui să-i cunoască – bărbați în toată firea, care își beau cafelele cu Pepsi Twist în barurile de pe lângă școala mea. La primele ore era expoziție de mașini scumpe în jurul bodegilor în care îmi plăcea tot mai mult să chiulesc. Nu simțeam pericolul când eram analizată de jos în sus de oameni care îmi puteau fi tați.
Într-o noapte eram la lăutari, la clubul Duet, în Argeș. Eram cu o prietenă, amândouă ajunse acolo cu gagicii noștri majori care aruncau bani pentru dedicații. Voiam și eu să-mi aud numele strigat printre versuri de manele, dar nu eram iubită ca să merit asta. Eram doar o minoră de 16 ani, numai bună de arătat în dreapta mașinii o vreme.
În altă noapte eram în aceeași mașină, un Fiat Coupé, pe Valea Oltului. Prietenul meu mai mare cu 10 ani, care mă mințise că e mult mai tânăr, conducea ca la curse. Ne întorceam de la Liquid, un club din Sibiu. El băuse, eu nu. Tăia curbele cu mulți kilometri peste viteza legală, iar inima mea se făcea mică, mică. Când îl rugam să o lase mai încet, se enerva și accelera. De el m-am simțit foarte îndrăgostită, mi se părea că doar eu pot să văd, pe sub masca lui de băiat rău, un om sensibil. M-am convins de asta într-o zi în care l-am surprins ascultând Zece, de la Florin Chilian, cu privirea pierdută și foarte tristă. Când i-am zis că mi-e dor să-l văd, după zile în care nu mai răspundea, mi-a zis să-l las dracului în pace. Habar nu aveam ce noroc curgea pe obrajii mei îndurerați.
La 17 ani, m-am îndrăgostit de altul, cu șase ani mai mare. Era din aceeași lume periculoasă, dar era singuratic și nu se dădea de gol cu mașini prea scumpe sau dedicații la lăutari. Primele luni au fost frumoase, m-a convins că mă iubește sincer, iar când a început abuzul, era prea târziu să știu să plec. La început m-a izolat de toate prietenele, era gelos și când mergeam la școală. Mă înjura, mă punea la cure de slăbire, râdea de mine când plângeam.
Când am făcut 19 ani, n-a vrut să vină la ziua mea, motivând că îi era rușine de cum îmi vorbise cu o zi în urmă. Invitasem niște prietene și prieteni la discotecă în Călimănești. A fost frumos, am stat până pe la 1:00 și, cum n-aveam taxiuri sau autobuz, un amic m-a condus cu mașina până la poartă. În fața casei a ieșit din întuneric iubitul meu. A început să mă bată, cu pumnii și cu picioarele, strigând repetat că-s curvă. Amicul care mă adusese acasă încă era la poartă, să se asigure că intru cu bine pe ușă. A venit val-vârtej și l-a luat la pumni pe cel care mi-a lăsat vânătăi efemere și urme emoționale imposibil de șters. A doua zi, același amic avea să vină cu o cartelă nouă. Îți schimbi numărul și nu mai vorbești niciodată cu el, mi-a zis și l-am văzut ca pe un înger salvator (îți rămân recunoscătoare pentru totdeauna, A).
Trauma din noaptea aia a fost picătura care mi-a umplut paharul plin de dubioși de la Vâlcea; și noroc că trebuia să plec la facultate. M-am dus departe, la Cluj, unde era altă lume. Șmecherii cu lanțuri de aur groase nu mai erau la tot pasul. Majoritatea tinerilor de vârsta mea aveau ghiozdane pline de materii pentru cursuri, nu mașini scumpe. Se bucurau la pachetele cu mâncare de acasă și de banii de-o bere și țigări. Discuțiile nu erau doar bârfe. Însă în ciuda oamenilor diferiți de cei de acasă (a se citi băieți), în primul an de facultate tot spre lumea veche trăgeam. Ieșeam la dans în Obsession, un club preferat de ceea ce astăzi numim bombardieri. Abia din al doilea an am început să frecventez localuri mai alternative și m-am îndrăgostit de un băiat care n-avea nimic în comun cu foștii mei – n-avea nici bani, nici mașină și era activist de mediu.
N-am încercat să scot Vâlcea din mine. A plecat ea pe nesimțite, să facă loc pentru prietene cu care vorbeam de viitor, dansam pe rock și plănuiam călătorii cu autostopul; pentru lecțiile despre jurnalism; pentru spiritul civic pe care mi l-a crescut campania Salvați Roșia Montană și pentru toți oamenii ei; pentru mine, așa cum nu știam că sunt.
În ciuda întâmplărilor din adolescență care mă bântuie și astăzi, între timp am realizat că am avut noroc. Putea fi mult mai rău. Multe fete de la Vâlcea au trecut prin abuzuri mult mai grave, din care nu știu cum – și dacă și-au revenit vreodată.
Am aproape 35 de ani și de câteva luni stau tot mai mult pe la Vâlcea. Când ies pe-afară, observ ce nu știam să văd odată: apăsarea celor mulți care o duc foarte greu, resemnarea timpurie de pe chipurile angajaților tineri, sărăcia ofertei culturale. Observ contrastul între realitățile astea triste și bulevardul pe care pare că s-au mutat anii 2000 – cu localuri și saloane cu prețuri ca-n orașele mari; cu oameni îmbrăcați scump la cafelele pe care le beau în miezul zilei, într-o zi de muncă; cu blocuri noi la care parchează sute de mii de euro pe patru roți.
Mai observ puștoaicele aranjate ca femei în toată firea și tinerii care conduc mașini scumpe. Atunci mă cuprinde tristețea și am o senzație ciudată, de neliniște, de parcă mă plimb prin trecut.
*
Acest eseu personal este o invitație în ceea ce va fi un mare proiect literar de non-ficțiune. Vreau să scriu despre cum era să fii adolescentă la începutul anilor 2000 în Vâlcea, dar și despre urmele lăsate de acea perioadă până astăzi.
Toate știrile și reportajele despre Hackerville s-au concentrat pe infracțiuni făcute de băieți și bărbați. E timpul să vorbim despre cum s-a schimbat viața de la începutul anilor 2000 încoace pentru noi, fetele de la Vâlcea – și ce bagaje emoționale purtăm de atunci.
Dacă ai povești, te rog să îmi scrii pe moisilo@proton.me. Dacă vrei să îți păstrezi anonimitatea, o să îți respect dorința.
*
Mulțumesc pentru editare și încurajări Andradei Lăutaru, Deliei Marinescu și lui Cristian Delcea. Editând și recitind, mi-am dat seama că m-am disociat de amintirile astea grele, ca să pot să construiesc o viață nouă. Acum simt că adolescenta care am fost are nevoie să mă reconectez cu ea, ca să înțeleg ce am învățat din experiențele ei și să le pot spune și altor femei că nu ele au fost de vină. Așadar, proiectul acesta mare, în care vă invit să îmi povestiți cum a fost pentru voi să creșteți în Vâlcea anilor 2000, o să mă ajute și pe mine să fac un pod între cine am fost și cine am devenit. Și cine știe, poate o să ne ajute pe toate.
Foto: Arhiva personală a autoarei.
