Poți să te prezinți puțin înainte, cine ești, cu ce te ocupi? Povestește-ne puțin despre tine.
Mă numesc Simion Andreea Loredana, am 26 de ani, sunt librar la Humanitas, lângă Cișmigiu, de aproape 2 ani. Îmi plac mult cărțile și lucrurile simple în general.
Te-ai mutat în București din Cluj, corect?
Eu sunt dintr-un sat de pe lângă Ploiești. La Cluj am făcut facultatea 5 ani, licență și masterat, ulterior m-am mutat aici, la București.
Când ai decis să pleci la facultate în Cluj- a fost o decizie impulsivă sau ceva ce plănuisei de mai mult timp?
Mă gândisem cu un an înainte, aproximativ. Știam că este anul bacalaureatului și că, după aceea, trebuie să-mi aleg un drum pe care să merg mai departe și am vrut să încerc ceva… nu știu, diferit, nou și atunci când a fost să mă înscriu la facultate, am pornit cu familia și am îmbinat mersul la facultate cu excursia de anul acela– am mers în mai multe locuri, București, Cluj și Iași, am făcut așa, un fel de Triunghiul Bermudelor. La Cluj m-am simțit așa de bine printre oameni, era un stil al lor de a merge, de a vorbi, era un anumit calm și parcă am fost teleportată într-o altă dimensiune și, dinainte de a da admiterea la Cluj, am zis: „Da, aici e pentru mine, nu vreau să fiu în altă parte”. Întâmplarea a făcut ca, dintre toate cele trei locuri unde m-am înscris la facultate, la Cluj intrasem la buget și, dintre toate trei, am aflat de Cluj prima dată, iar pentru celelalte trebuia să aștept. Practic, aveam de ales, ori mă duc la Cluj și merg la sigur, ori mai aștept răspunsul la celelalte, dar e posibil să pierd oportunitatea asta. Am zis că asta-i șansa mea și pur și simplu a mers.
Îți mai amintești ziua când ai plecat de acasă, din Ploiești la Cluj? Cum arăta ziua respectivă?
M-am trezit devreme de tot, urma să facem 4-5 ore, oricum cu trenul faci vreo 8. M-am trezit foarte devreme, cu mașina burdușită de tot felul de lucruri încât abia aveam noi loc să stăm printre ele. Parcă urma să mă mut cu totul, pentru totdeauna. Cred că eu stăteam undeva în dreapta, tata la volan și mama în spate- hai să pornim la drum și am pornit. Undeva, aproape de Cluj, am avut parte de o panoramă așa faină– acoperișurile caselor, pădurea care se vedea în fundal. Acela a fost un moment în care, la unison, am făcut „Wow” și, cumva, tot la unison, am avut senzația că suntem unde trebuie și că locul ăla e ce trebuie pentru mine…
Ți-a fost ușor să te adaptezi? Ai fost entuziasmată? Cum a decurs tot procesul ăsta, din punct de vedere emoțional?
A fost atât de fain, cumva simțeam toate oportunitățile care urmau– puteam să mă duc la teatru, puteam să mă plimb pe străzi seara, lucru care nu-mi era permis acasă. Simțeam gustul libertății pentru prima oară și m-a entuziasmat gândul că o să fiu departe de ai mei, adică departe de control, și că, efectiv, pot să fiu și să fac ce vreau și asta a fost genial. Era o senzație de bine, de aer respirabil… după aia, am avut așa, o mică strângere de inimă, în momentul în care m-am văzut singură efectiv, într-o casă nouă, cu o persoană nouă. Ai mei tocmai plecaseră, mama tocmai izbucnise în plâns când a ieșit pe ușă și atunci m-am gândit: „Băi, dar, totuși, nu-i cam mult? Nu-i cam prea dintr-odată?”. În timpului liceului, de pildă, făceam drumul de acasă până la liceu și înapoi, adică nu am avut, să zicem, o viață culturală sau socială prea dezvoltată și gândul că o să stau la Cluj și o să pot să am parte de tot ce n-avusesem parte până atunci mă umplea de bucurie. Dar mă întrebam „totuși, e în regulă? Nu-i cam mult, prea in scurt, poate ar fi trebuit totuși să merg la București”. A fost o chestie de zece secunde, după aia nu mi-a mai părut rău. Apoi am început să mă simt mult mai acasă acolo, la Cluj, decât mă simțeam acasă la mine și-mi era mult mai greu să plec de la Cluj acasă decât să mă întorc. Drumul meu până acasă era de 8 ore, dar se simțea ca de 20 și nu mai ajungeam odată… dar când era vorba să mă întorc la Cluj, trecea imediat. Nu era doar o călătorie în timp și spațiu, era și o călătorie, cumva, emoțională…
Deci ai putea zice că așteptările pe care le-ai avut înainte să te muți ți-au fost, cumva, întâlnite?
Da, și depășite chiar. Mă așteptam să întâlnesc niște străini pe stradă și la magazin și oriunde, dar întâlneam oameni care-ți vorbeau de parcă te cunoșteau de o viață, de când erai mic și te respectau cu toții.
Ce te-a durut cel mai tare când ai plecat prima dată spre Cluj? Ai simțit că lași ceva în urmă?
Durerile au apărut după ce m-am mutat. Adică entuziasmul m-a anesteziat. Nu m-am mai gândit la ce ar putea merge rău, la faptul că o să plâng nopțile de dor sau alte chestii de genul ăsta. Era șansa vieții mele să fiu acolo, mai ales că, nu știu, ai mei, de exemplu, n-au avut șansa de a face universitate, s-au oprit la liceu, după s-au căsătorit, după am apărut noi și nimeni nu cred că, din neamul meu, nu a fost cu așa pretenții de a face studii… efectiv era o șansă, m-am bucurat de ea și am vrut să fructific tot ce se poate din ea, s-o savurez până la capăt. Ulterior, da, am început să simt și dorul, să mă simt și ciudat atunci când era un eveniment acasă la care eu nu puteam să particip. Odată, pentru că mi-era foarte dor de părinți, am zis „hai să plec într-un weekend acasă, ca toți colegii mei care locuiesc mai aproape de Cluj”– cea mai proastă decizie din lume. Mi s-a făcut mult mai dor de ai mei când eram cu ei acasă și atunci a fost pentru prima dată când m-am simțit mai singură.
Când zici dorul de acasă, de ce îți era cel mai dor, de fapt?
Mi-era dor s-o aud pe maică-mea cum mă strigă la masă, mi-era dor de familiaritatea casei, de micile ritualuri și gesturi, – poate o să sune urât – dar mi-era dor, mai degrabă, de detalii decât de persoane. Era o rutină totuși, era ceva mult mai cunoscut acasă decât marele necunoscut care te așteaptă dincolo, la gara cealaltă.
Ce te-a surprins cel mai mult la Cluj?
Mentalitatea. Era pentru prima dată când mi-am dat seama că nu se dărâmă lumea, nu cade cerul pe tine dacă faci o greșeală și faptul că am ajuns să râd într-un context tragic mi-a redat cumva speranța că de data asta poate fi diferit. Acasă, cu ai mei, lucrurile erau altfel, eram tratată altfel în momentul în care greșeam și faptul că am descoperit blândețea acolo a fost… a fost plăcut să descoperi blândețea în viața asta, dar e destul de aiurea când se întâmplă asta într-un context care n-are legătură cu familia ta. Și din acest punct de vedere a fost o surpriză plăcută Clujul, a fost locul unde am descoperit blândețea – și de la oameni, și de la colegi, și de la profesori. Avem timp pentru toate. Aveam senzația că timpul nu pleacă nicăieri, că pot să-mi iau răgaz să mă bucur de razele soarelui, de o gură de apă, de faptul că îți zâmbește un străin pe stradă. Exista și alternativa asta, nu trebuia să fie totul numai pe viteză, pe încruntare, pe nervi și pe o stare perpetuă de agitație și de neliniște.
Cum resimți diferențele dintre Cluj și București?
Stau și mă întreb de unde atâta agitație, de unde plecăm, unde ne grăbim atât de tare, adică cumva iau agitația celor din jur ca pe un reminder că și eu pot să devin așa oricând. Se poate trăi așa, dar se mai poate trăi și altfel.
Ai putea să zici că dintre toate cele trei locuri în care te-ai stabilit, Clujul se simte cel mai mult ca acasă?
Da, exact. Uneori mai am momente în care mă uit în gol și spun ce dor îmi e de Cluj, dar după realizez că nu știu dacă mi-e dor de oraș în sine, cât îmi e dor de o anumită stare pe care o aveam când eram acolo. Mi s-a întâmplat să mă duc la Cluj căutând starea aia și să n-o mai găsesc.
Cum e când te întorci acasă în Ploiești? Mai e acasă acolo?
Nu mai e acasă acolo de pe vremea studenției, cumva. Eu nu mai pot să fiu la fel ca înainte de a merge la facultate pentru că deja văd lumea altfel și simt lucrurile diferit și eu, cea de acum, în contextul de acasă la mine, nu mai rezonez cu Ploieștiul și e foarte dureros, uneori. Aș vrea uneori să nu fi avut experiențele astea ca să pot să mă simt ca „acasă” la mine acasă.
Părinții tăi cum se raportează la plecarea ta?
Eu cred că e o diferență între ceea ce-mi spun și ceea ce simt, pentru că la noi în familie vorbitul despre emoții nu se practică. Nu pot decât să intuiesc, să ghicesc ce se întâmplă în mintea lor, dar n-or să-mi spună niciodată altfel decât „Hei, te susțin, sunt alături de tine, unde ți-e ție bine, acolo mergi, să te știu că ești ok”. Dar îi văd uneori, o văd pe maică-mea că ar fi avut, poate, alte planuri cu mine sau… și-ar dori să vin mai des pe acasă. Și, pentru că mă îndeamnă vina, îi sun și, după ce vorbesc cu ei, mi-aduc aminte de ce am plecat. Și e destul de greu să împaci ăstea două părți, între mine care vreau să-mi trăiesc viața într-un anume fel, într-un anume mediu, într-un anume oraș cu viața pe care o au ai mei și așteptările lor de la mine.
Simți că identitatea ta s-a schimbat odată ce ai plecat din Ploiești? Ai preluat ceva din Cluj, cum ar fi accentul?
Da, am început să mă cunosc un pic mai mult și să fac ca viața mea să fie și despre mine. Până atunci viața mea era despre a-i face mândri pe ai mei, despre a-mi face prieteni și, uneori, pentru a-ți face prieteni trebuie să fii ca ei ca să faci parte din cadrul acela. Ajunsă la Cluj, m-am pomenit singură, dar mi-am dat seama că și acasă eram foarte singură. De data asta aveam șansa să interacționez cu alți oameni, să încerc să-mi dau seama, pe bune, cine sunt eu. Și da, poate am căpătat și puțin de accent, dar îmi place. Accentul și micile detalii simt că fac parte din mine, nu e ceva ce mi-am însușit în mod voit, dar acum, că există, le iau ca fiind ale mele. Sufletește, pot să zic că sunt mai mult ardeleancă.
Ce ai păstrat cu tine din Ploiești?
Mici rutine, dar în principiu, am încercat să nu păstrez prea mult.
Dacă ai putea să-i zici ceva Loredanei din Ploiești înainte să se mute la Cluj, ce i-ai zice?
Încearcă. Du-te, bucură-te, n-ai nimic de pierdut, din contră. Ai atâția oameni de cunoscut și lucruri de învățat și persoane pe care să le iubești, care să te iubească și e păcat să ratezi asta din frică.
Există vreun loc în București care îți dă același sentiment ca Clujul?
Să stau pe bancă, să nu fac ceva anume, doar să simt pulsul locului. Parcă e aceeași senzație de la Cluj, senzația că sunt unde trebuie. Mi-am dat seama că pot să găsesc senzația asta cam pe oriunde. E ca și când aș avea Clujul cu mine peste tot. Doar că am nevoie de liniște pentru asta, adică în zone foarte zgomotoase n-o să găsesc Clujul. Acasă e o stare pentru mine. Locul e special pentru că a făcut cândva parte din… tinerețea mea.
Cum crezi că ai putea să faci ca acel „acasă” în care ai crescut de mică să-ți devină acasă după ce ai găsit altceva?
Asta e o întrebare la care încă n-am găsit răspuns.
Foto: https://unsplash.com/
