Departe în spațiu, aproape în mine

Mereu am căutat să merg în locuri extraterestre. Locuri cu peisaj nepământean, cu priveliști  bizare, cu formațiuni atipice, locuri deșertice, vulcanice, exotice – în orice caz, locuri care surprind  privirea și îți stârnesc un sentiment de science-fiction, ca într-un volum Dune.  

Astfel, am ajuns să călătoresc de două ori în Islanda, o dată în Tenerife și o dată în America de Sud. M-am imersat în spațiul acestor locuri neconvenționale, precum o himeră care apare și dispare, având contact efemer cu natura.  

Am făcut o oprire și la Vulcanii Noroioși, unde m-am transformat într-un embrion, care avea să se nască din mâl (din pământ ne-am plămădit și în pământ ne vom întoarce) și să umble printre dealurile noroioase ca o ființă post-apocaliptică, un ciudat umanoid explorând un mediu  neprielnic vieții. 

Când eram copil, obișnuiam să culeg pietre și să le sparg, ca să văd ce e în interiorul lor. De cele mai multe ori, alegeam pietre fade, aparent plictisitoare, de culoare neutră. Cu atât mai mare era  bucuria când, înăuntrul lor, descopeream că sclipeau precum nestematele, precum zăpada proaspăt depusă, care scârțâie sub picioarele noastre. Eram fascinată de felul în care pietrele se transformau prin înjumătățirea lor. Mi-aș fi dorit să locuiesc acolo, în mijlocul acelei străluciri primordiale, în care timpul își spune cuvântul, măsurându-se în fire de nisip.

Toamna trecută, am vizitat Trovanții din Costești (județul Vâlcea), în căutare de locații  precum cele de mai sus. Am realizat aici o serie de autoportrete, în care am devenit una cu mediul  înconjurător. Se spune despre trovanți că sunt pietre care trăiesc („living stones”), crescând cu 4- 5 cm într-un interval de 1200 de ani. M-am așezat pe aceste pietre ca un copil curios de textura,  mirosul și percepția atingerii lor, aproape făcându-mi culcuș din ele.

Pietrele au existat dintru începuturile Pământului și vor dăinui până la dispariția lui. Pietrele mărturisesc povestea planetei noastre și a formelor de viață existente aici, în măruntul nostru univers. A „locui” acești trovanți a însemnat să mă adaptez la dimensiunea lor, să le simt răcoarea, duritatea, vigoarea, neclintirea din acel peisaj. Trovanții au devenit astfel un simbol al statorniciei și al persistenței timpului. M-am făcut una cu ei, una cu pădurea, una cu lichenii și crengile din desișurile zonei. M-am eliberat de strânsoarea preaadâncilor gânduri, pe care le-am trecut în neființă pentru o vreme infinitezimală, dar de o frustă intensitate. Aproape că am simțit cum cresc aceste pietre, ca o conștiință vie, în continuă expansiune. Mâinile mele au devenit mâini de trovant,  trupul meu – piatră însuflețită. Griul hainelor mele – gri de rocă pură, ancestrală.

E august. Adun pietre de râu alături de fetița mea și le aducem în casă. Pietrele sunt simple,  mici, bej sau grizonate, și par a nu spune nimic. Avem patru culori la dispoziție: roșu, oranj, maro și negru. Cu pensule subțiri, schițăm pe suprafața pietrelor imagini ce seamănă cu primele picturi din peșteri, vechi de aproximativ 44.000 de ani – vânători, animale, sau palme de adulți și copii.  Suntem acolo, în peșteră, recreând istoria umanității. Suntem fosile. Suntem nisip adunat într-o  găletușă mov la mare. Suntem stânci ascuțite pe Cazanele Dunării. Suntem Babele, suntem Sfinxul. Suntem Munții Apuseni la răsărit. Suntem trovanții de la Costești, lați și înalți, acoperiți de mușchi și frunze și miros umed de ceață.