Am plecat din Râmnicu Vâlcea la 24 de ani convinsă că am toată energia din lume și că drumul e, desigur, în sus, într-o hartă imaginară, cu trasee desenate din ambiție și curaj. Am trăit douăzeci de ani într-un oraș care nu era al meu, care mi-a remodelat felul în care privesc lumea, m-a „luat de mână” și m-a dus peste tot într-un ritm accelerat, fără pauze. Bucureștiul a fost pentru mine ca o oglindă spartă – fiecare ciob reflectă o altă versiune a mea, una mai grăbită, alta, pragmatică sau tăcută.
Dar ce faci când urcușul te duce într-un vârf din care privești și nu mai recunoști peisajul?
Aveam 23 de ani când am terminat facultatea, inima bătea în ritmul idealismului, iar diploma mea părea un pașaport spre o lume în care adevărul se scria cu litere mari. Redacția ziarului local în care am pășit era mică, mobilierul părea desprins dintr-un film alb – negru, cu sertare care scârțâiau și păreau că ascund secrete vechi. Telefonul cu disc suna ca o chemare „la luptă”, iar mirosul de cafea era „parfumul” unei generații care trăia cu speranța că un articol poate schimba ceva în comunitate. Sau chiar lumea. Simțeam că am un microfon invizibil prin care pot spune lumii ce se întâmplă, dar lumea nu era pregătită să audă ce aveam eu de zis. Microfonul invizibil era, de fapt, vocea mea, o voce care tremura de emoție, dar și de convingere. Credeam că pot scrie despre nedreptăți cu curaj, iar oamenii vor citi, iar adevărul, odată tipărit, ar avea puterea unui verdict.
Realitatea avea atunci, ca și acum, propriile filtre. Am învățat că există subiecte „delicate”, că unele adevăruri se negociază și că unele povești se scriu doar pe jumătate. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea, plină de lecții care m-au format pentru ce urma să vină.
Orașul care mă înghite.
Bucureștiul m-a întâmpinat rece, m-a testat, m-a provocat și părea că m-a înghițit. Străzile fremătau de pași grăbiți, privirile treceau prin mine ca vântul printre frunze. Nimeni nu se oprea, nimeni nu întreba Ești bine?
La început, îmi plăcea să simt că aparțin unei agitații care nu se oprea niciodată. Era ca și cum aș fi fost parte dintr-un mecanism uriaș, un ceasornic urban în care fiecare om era o rotiță. Această fugă era o adrenalină dulce și mă simțeam vie, importantă, o părticică din orașul care nu dormea niciodată. Fiecare zi era ca o cursă. Dacă nu erai acolo și nu îți jucai rolul, orașul te ștergea din memorie. Dar încet încet, vocea mea interioară începea să murmure: Și dacă pierzi ceva esențial în această fugă?
Am fost obligată să cresc. Când am deschis prima firmă, eram convinsă că o idee bună va fi suficientă. Era ca și cum aș fi plantat un pom într-un sol necunoscut, convinsă că va înflori doar pentru că îl iubesc eu. Dar realitatea nu se hrănește cu entuziasm, ci vine cu cifre, cu termene și cu oameni care nu cred mereu în visul tău. Pomul meu s-a ofilit repede. Am învăluit greșelile în glume autoironice. Chiar dacă râdeam, în mine se adunau întrebări: De ce nu a mers? Ce n-am văzut?
A doua firmă s-a născut din prudență și cifre, ca și cum aș fi construit o casă cu pereți groși, fără ferestre, sigură, dar întunecată. Fiecare zi era o alergare pe interiorul unei roți de hamster, cu un ritm impus de un metronom invizibil care mă făcea să mă întreb pentru ce alerg, de fapt? Aveam să aflu că și aceasta era doar o altă formă de captivitate.
Bucureștiul a fost un profesor dur. M-a modelat, m-a învățat să vorbesc și să decid mai repede, să simt când un zâmbet ascunde o intenție, să disting sprijinul real de cel mimat. Am întâlnit oameni care m-au sprijinit fără să ceară nimic, dar și oameni care mi-au tras scaunul de sub mine la primul semn de slăbiciune. Bucureștiul mi-a schimbat standardele: în bine- am învățat să cer mai mult de la mine, dar și în rău- am început să cer prea mult și de la alții.
Bucureștiul mi-a dat multe, dar mi-a luat liniștea. În goana după validare, am uitat de plăcerea unei conversații așezate, de tihna unei dimineți fără notificări și mesaje. Mă simțeam ca o frunză prinsă într-un vârtej: frumoasă, în mișcare, dar fără direcție. Aveam o listă de trebuie în agendă: trebuie să crești, trebuie să câștigi mai mult, trebuie să fii mereu ocupată. Rareori mă întrebam dacă vreau cu adevărat toate lucrurile acestea.
După douăzeci de ani de București eram deja obosită de zgomot. Nu de cel al claxoanelor din trafic, ci de zgomotul mental al unei vieți care se cerea tot timpul justificată. În încercarea de a fi acolo unde se întâmplă lucrurile, mă rupsesem de Vâlcea, de locul care mă făcuse să cred că pot să creez, să fac să se întâmple lucruri. Orașul nu se schimbase, eu mă schimbasem. Și cămașa care altădată îmi venea perfect acum mă cam strângea.
Din cauza unui context personal trist și o nevoie de pauză ca de aer, m-am întors la Râmnic, convinsă că e temporar. Șase luni au devenit unsprezece ani. Am învățat din nou ritmul mai lent și răbdarea oamenilor care nu trăiesc cu agenda plină până la refuz. La început, mi se părea că lucrurile se mișcă prea încet și mă simțeam ca un oaspete. Îmi lipsea ritmul orașului mare, îmi lipsea senzația de anonimat, să mă pierd în mulțime, dar fiecare „Bună ziua” venea la pachet cu un zâmbet real și asta îmi plăcea. E ciudat cum dorim anonimatul când suntem obosiți, dar tânjim după recunoaștere când ne simțim singuri. Râmnicul nu mai era doar un oraș mic, devenise între timp un spațiu în care gândurile mele aveau loc să se așeze.
Râmnicul m-a învățat, că de de fapt, nimic nu trebuie. Și, fără să-mi dau seama, pauza a devenit viața mea de acum.
Am prins din nou rădăcini prin tineri
Zilele, lunile, anii au curs și nimic nu părea că ar schimba ceva în liniștea interioară. În 2019 mi s-a părut că am regăsit sensul, odată cu implicarea în politică alături de oameni care își doreau schimbarea. Îmi doream să fiu implicată în comunitate. Dar nu a fost suficient pentru a accepta compromisurile care vin la pachet. Pentru mine, marea schimbare a venit din implicarea civică, atunci când am început să lucrez cu tinerii. Acei tineri care dau bine în poze alături de cei care decid, care sunt scoși în față ca să se justifice grija și realizările, dar pe care puțini îi ascultă cu adevărat.
În mijlocul tinerilor am văzut ceva ce nu mai văzusem de mult la mine și la oamenii din jur: curiozitate fără cinism, fără suspiciuni, fără interese ascunse.
Tinerii au o claritate care te dezarmează, nu se complică inutil, nu îți iartă clișeele, nu acceptă „așa se face” doar pentru că „așa s-a făcut mereu” și nu au răbdare pentru fraze goale. Tinerii nu se mulțumesc cu răspunsuri ambigue, iar dacă te ascunzi după cuvinte, i-ai pierdut.
Ei m-au forțat să fiu autentică, să nu mai vorbesc din cărți, ci din interior, să nu mai dau sfaturi, ci să împărtășesc experiențe. Vocea mea interioară, obișnuită cu filtre și nuanțe a fost nevoită să se dezbrace de toate și să spună Ok, așa am simțit, am greșit, am învățat.
Îi văd cum privesc lumea cu curaj și uneori cu o doză de inconștiență sănătoasă și asta mă face să-mi revizuiesc propriile frici. Curajul lor e refuzul de a fi închiși în tipare. Eu îi urmăresc cum se aruncă în proiecte, în idei, în conversații, fără să se teamă că vor fi judecați, îi admir și mă întreb: Când am început eu să mă tem? De la ei am învățat că planurile pe termen lung sunt doar planuri, nimic mai mult, viața nu îți cere să fii mereu pregătit, ci să fii prezent. Tinerii au o libertate pe care eu am pierdut-o când am început să-mi organizez viața în grafice și foi de calcul Excel.
Tot tinerii m-au învățat și arta umorului salvator. Râsul sparge tensiunea, aduce idei și creează legături., Umorul lor nu e superficial, ci e o formă de rezistență. În momente grele, acum nu mai caut soluții imediat, ci un motiv să fac haz de necaz. Chiar dacă, în interior, la 55 de ani, îmi spun Quelle inconscience!, cumva, soluțiile tot apar.
Două „acasă” și o identitate completă
În București, viitorul era o linie trasată în sus cu rigla pe un flipchart. Trebuia să urc, să cresc, să dovedesc. Aici, în Râmnic, ce contează este că sunt, că merg, că simt drumul, iar destinația vine oricum.
Acum am două „acasă”: Bucureștiul, cu lecțiile dure și prietenii pe viață; Râmnicu Vâlcea, cu liniștea lui și tinerii care mă provoacă să nu mă plafonez.
Bucureștiul m-a învățat să stau dreaptă în fața furtunii și m-a făcut mai puternică, dar și mai rigidă. Râmnicul m-a învățat să mă las dusă de vânt și să nu mă tem de vulnerabilitate, deci m-a învățat să pot fi flexibilă și să accept că rădăcinile cresc mai bine într-un sol liniștit.
În București, prietenii sunt puțini, dar puternici; dar în Râmnic, oamenii sunt ca niște copaci care îți oferă umbra binecuvântată în care să crești.
Între aceste două lumi am învățat să fiu o punte, să nu le aleg, ci să le port în mine. Adaptarea într-un loc nou a fost pentru mine ca o pendulare între speranță și regret, între ce bine că sunt aici și ce bine era acolo.
„Acasă” nu mai e o adresă acum, e un sentiment, e acolo unde vocea mea nu este comparată, ci ascultată. Este și locul în care pot să tac dacă vreau, în care pot fi între lumi, fără să fiu pierdută. Ce ne face să revenim „acasă”? Dorul, oboseala? Nevoia de a fi din nou cineva cunoscut într-un loc mai mic? Poate uneori revenim pentru că am crescut și avem nevoie de rădăcinile vechi ca să susțină ramurile noi.
Rădăcinile mele sunt în vocile cunoscuților, în mirosul de cafea din redacția de acum 31 de ani, în râsul tinerilor care nu se tem de nimic. Sunt în fiecare loc unde am fost autentică și iubită, le port cu mine ca pe o hartă interioară care nu mă lasă să mă pierd. Pentru mine, înrădăcinarea este atunci când alegi să pui capăt drumurilor și înțelegi că aici, acum, asta e casa ta și e suficient…
Sau poate că adevărata înrădăcinare este să te regăsești: Nu mai caut, sunt aici. Și e suficient.
Foto: arhiva personală a autoarei
