„Pomenește, Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi, Niță, Maria, Petre, Ana, Fița, Veta, Alexandru, Elena, Nicolița, Marietta, Virgil, Gavril, iertându-le lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie, dăruiește-le Împărăția și împărtășirea veșnicelor Tale bunătăți și îndulcirea vieții Tale celei fără de sfârșit și fericite. Amin”
Mircea și-a terminat slujba în liniște iar eu am rămas tăcută, însingurată în colțul întunecat al bisericuței din vârf de deal. Biserica mică, uitată de cei plecați ai satului, respectată de cei câțiva bătrâni rămași acolo, parcă suspendați într-un trecut ce nu-şi găsește calea spre prezent, rămâne în continuare elementul de continuitate. Case dispar, de abia ‘ţi-aduci aminte unde-au fost. Rămâne doar ea, modesta bisericuță de ţară înconjurată doar de liniștea celor duși, din cimitir.
Înăuntrul ei e modestia simplă de la ţară, cu prosoape cusute încă manual, atârnate sfios de icoane. Raze de lumină se aleargă una pe alta, vorbind ele în locul celor care nu mai sunt. Bisericuța mică, pictată stângaci, cu podea scârţâitoare, pare a se mira sfios de aerul de „modern” pe care încearcă să îl dea geamurile și ușa de termopan.
Cimitirul e smerit, se aude doar vântul ce adie ușor în teiul de la crucea Godenilor, alinând cruci de lemn putrezite şi lăsate într-o parte, cruci vechi, mai bătrâne decât bătrânii ce mai vin să le plângă. Se simte miros de tei amestecat cu mirosul florilor de pe morminte. Stabilisem de ceva timp cu verișoara (şi nașa noastră) să ne pomenim toți morții (știuți şi neștiuți), ca omagiu simplu, cu lacrimi necăzute şi plâns ne-plâns, ca o întoarcere spre ei, cei plecați, așa cum te întorci în zi de vară să-ţi vezi umbra pe asfalt.
Nici ea şi nici eu nu am înțeles atunci de ce am simțit această nevoie, atunci când ne-am propus să facem această pomenire. Parcă doar acum, în căldura asta dogoritoare şi prăfoasă, trăgând adânc aer în piept, mintea şi sufletul ni se limpezesc, parcă abia acum găsim puterea să zâmbim şi să ne despărțim cu adevărat de ei.
Ne privim una pe alta, ne ascundem cu dibăcie lacrimile şi încercăm să răspundem femeilor bătrâne din sat:
– Ori mamă, tu a cui zici că eșți? A Bimbiricăi? Aha, ea era a mare! A fost colegă cu frati-meu, Doamne da’ frumoasă mai era! Şi tu a cui eșți? A, a lu’ Nicurici!? Păi, știi că am fost colege de bancă?
Cu un colţ de batic își acoperă gurile știrbe şi cu celălalt își șterg lacrimile ce-şi croiesc drum pe feţele brăzdate de ani, de vânt, de ploaie, de bucurii puține şi necazuri multe.
Cred că atunci, pentru prima oară, am avut certitudinea că, doar acolo, în acea dimensiune parcă atemporală, eu voi fi eu şi liniștea mea va fi doar a mea. În altă parte, parcă aş fi fost o străină, o umbră ce-şi caută calea.
Izvodul
Rădăcinile în timp ale familiilor celor doi părinți par a fi comune, ambele trăgându-se din neamul Achimeşților. Bunicul meu matern, Alexandru Godeanu, s-a născut în anul 1906, în sătucul cocoțat pe deal cu numele Becşani ce aparține comunei Fârtățești, județul Vâlcea. Părinții lui au fost oameni simpli: Niță, tatăl, era zidar, a ridicat casa care și astăzi mă cucerește printr-un „nu știu ce”. Mama, Maria, era țărancă și una din femeile care au ajutat acest neam să nu-și piardă identitatea. Bunicul a avut zece copii, dintre care patru morți la vârsta primei copilării.
În secolul XIX, copiii din satul Becşani-Nisipi învățau carte cu Ilie Achim Godeanu în tinda sau în curtea bisericii din Becşani, mai târziu într-o casă veche pe ulița Răduleştilor și numai în jurul anului 1880 în școala Becşani-Nisipi din vârf de deal. Școala a fost închisă ulterior undeva în jurul anului 1975, după care școala din deal a fost demolată şi mutată la șosea. După Revoluția din ’89 localul a fost transformat în discotecă pentru ca apoi să ajungă, la rândul ei, istorie şi moloz. Paralelă cu râul Cerna curge șoseaua județeană unde o parte din sătenii de pe cușma dealului și-au construit case noi, mutându-se pentru un trai mai ușor. De la această „șuşa”, pe o distanță de 700-800 m, urcă drumul de sub vii, până ajunge la linia satului.
Pe linia satului se găseau școala, biserica Sfântul Nicolae în formă de navă cu pridvor pe stâlpi pătraţi (ctitorie a preotului Gheorghe Becşanu, biserică deschisă și în prezent și unde aduce cuvântul Domnului, Preotul Mircea, căsătorit cu verișoara noastră Cristina) și case de o parte și de alta a drumului. Drumul se bifurcă la sud înspre apus, pe ulița Lovişteancăi, trece de gospodăriile lui Lică și Tecu, până-n pârâul Lovişteanca, unde se mai află și acum cișmeaua „ţuţur”. Apoi urcă prin Marţurea. Povestea spune că acolo s-ar fi surpat pământul într-o marți și tot satul de acolo a fost îngropat, rămânând doar o femeie și un copil pe care această supraviețuitoare, Sfira, ce trăia din tors de lână și cânepă, l-a crescut și însurat tot în Becşani. Drumul continuă până-n dealul Schitului, unde bunica avea „căsoaia” în care stăteau „butiile” pentru vin, tot dealul fiind în vremuri apuse plin de viţă de vie.
„Linia dealului” mergea și merge și acum cuminte la sud spre dealul Băcăranului unde erau vii și pădurea Grigoreşților, iar la nord, urcă oleacă dinspre zona fostului C.A.P., trecând de casele Grigoreşților și Becşeneşților, sus în satul Nisipi.
Lângă biserica Sfântul Nicolae se află, încăpățânându-se să nu se dea bătută, casa în care s-a născut și a trăit bunicul meu Alexandru, căruia, pentru că avea „casă cu etaj” – ridicată pe stâlpi de lemn, cu beci la parter, verandă și camere bune la etaj, stupină și porci ce-i umpleau grajdul, sătenii îi spuneau „domnu’ învățător”, „boierul”, „mierarul” sau „jumară”.
Era de poveste, bunicul! Când oamenii din sat îl strigau în „rata” de mergea la Lădeșți: „Domnu’ Godeanu! Domnu’ învăţător!” era ca un făcut, niciodată nu auzea. Cum îl strigau „boierule!”, bunicul auzea întotdeauna. El nu era boier şi nici nu se trăgea dintr-un neam de boieri, greu de spus dacă-i plăcea apelativul sau dacă, în micul lui univers se vedea un mic „boiernaș” de ţară.
Bunicul şi bunica prin anotimpurile vieții
Din amintirile primei copilării şi din poveștile unchiului, știu că bunicul a ajutat la dezvoltarea comunității locale: a fost cel care a strâns bani pentru electrificarea satului, pietruirea drumului de acces de la drumul județean până pe „cușma dealului” și la organizarea curățirii șanțurilor de gardă ale drumului, drum care, în vreme ploioasă, devenea o masă amorfă de nămol în care îți pierdeai ori încălțările, ori puterea.
După exemplul caselor văzute la Satu-Mare – unde absolvise Şcoala Normală – bunicul își modernizează gospodăria și leagă de casă, prin alei pietruite principalele puncte ale curții: poarta, beciul aflat la parterul „casei mari”, cotețele, „ciutura” cu apă din grădina cu legume, fânarul care adăpostea magazia cu lemne. Leagă casa mică printr-o sălița acoperită cu şită și ferită cu scânduri mari spre nord, de toaletă și grajdul porcului. Își cimentează prima fosă și, auzi tu frate, că se hotărăște să tragă inclusiv la toaletă, curent electric. Cumpără de la București o cadă de plastic în care își face băile săptămânale, spre disperarea bunicii care nu înțelege rostul înlocuirii troacei de lemn cu o așa „bazaconie”. Bunicul reușește să o aducă cu greu de la Poşta din Dejoi, tocmind un car tras de doi boi: „Coană Lenuța, vin degrab’ la Poștă că a trimis Boieru` un pachet mare, dar nu greu din cale-afară!”.
Bunicul își duce traiul greu din vârf de deal, studiază, își educӑ copiii, inclusiv pe ultimii doi născuți –Nicolița, mama mea- născută în 1945 și Virgil, născut în 1947, stupǎreşte și când are vreme, călătorește. Greutățile gospodăriei rămân în seama bunicii Elena care, din doamna „cu vulpe albastră” la gât și pantofi cu toc, trece la sapă la C.A.P.-ul local şi teniși ieftini.
Șareta o donează „sanitarului” să ajungă mai repede la cazurile urgente, iar sania mare de lemn rămâne în șopronul casei mult în copilăria mea, până când își dă obștescul sfârșit și devine lemn pentru ars în sobă. Bunica creștea viermi de mătase, cânepă şi in pe care le lăsa la „dospit” în râul Cerna, muncea pământul și gospodărea cele mai bune şerbeturi și mâncăruri. Duminicile mergea la bisericǎ, vara fugea repede și trăgea clopotul dacă vedea semn de furtună, iar în verile secetoase stropea cu apă rece, abia scoasă din ciutură, paparudele (fete aproape dezbrăcate, împodobite cu coronițe de frunze în păr și la brâu). Toamna, bunica făcea poame uscate și prune afumate pe care le oferea apoi colindătorilor de Crăciun sau ne răsfăța cu ele pe noi, nepoții, când aveam poftă de ceva dulce. Iarna era așa zisul anotimp al odihnei.
Iarna, toată activitatea cu putință, se muta în casa mică: se scărmănau fulgi pentru perne (nebunia nepoților care-i împrăștiau în cele 2 camere în care iernam), se torcea pe-o melodie șoptită de bunica încetișor, în amintirea amintirilor ei, se croşetau ciorapi (de-ai fi zis că suntem toți miriapozi). Se punea și războiul unde bunica țesea preșuri și macate după modele laborioase, mult timp discutate cu vecinele și rubedeniile – ce culori să folosească și cum să vopsească lâna să obțină culorile dorite.
Când venea preotul cu Crăciunul, în acele vremuri, nu se dădeau bani, se dădea o bucată de cârnat sau carne din porcul abia sacrificat, o sticlă de vin și-un borcan cu miere. Era așa o zarvă în casă când venea preotul cu Crăciunul, încât muncea bunica două zile să fie toată curtea, tinda și casa în ordine.
În dimineața cu pricina, ne lua pe toți la zor de stăteam aliniați în hainele bune până venea preotul. Nici nu mișcam să nu deranjăm ceva din munca bunicii! Trebuia să spunem „Sărut-mâna, Părinte!”, să pupăm crucea și icoana și să primim stropeală cu aghiazmă, noi, „păcătosul de bunicu-tu”, toată casa și toate dobitoacele din curte. După plecarea preotului, bunica își făcea sfânta cruce și zicea „Doamne-mi dăduși putere și anul ăsta să fie toate aranjate și să nu mă fac de râs!” Apoi ne chema la masă pe noi, „împieliţaţii” și pe bunicul care comenta în şagă:
– Gata, Lenuța, plecă „popocul”? Avem și noi liniște în casa asta?
– O să ai Gică linişte, de-o să te saturi, pe lumea-ailaltă! Că pe-aici toate te deranjează pe matale, „domnu’”!
Colindătorii de Crăciun se împărțeau în două categorii: copiii care primeau turtă dulce, nuci și poame, ce veneau până se amurgea de ziuă și corul bărbătesc pe care bunicul îl acompania la vioară, cor ce primea șoric, carne fiartă în untură, vin și vișinată. Cântarea corului bărbătesc se auzea în „casa mică”, formată din două camere și bucătărie cu vatră, până aproape în zori. Iarna bunica torcea, punea războiul și țesea preșuri și macaturi, scărmăna fulgi, creștea nepoți, cocea turte de mălai în vatră, mere și gutui în cuptoraşul sobei cu olane din camera în care dormeau și apăra motanul veșnic înfrigurat și dornic de căldură, care mai mereu se împiedica între picioarele bunicului – care nu era mare iubitor de neam pisicesc.
Bradul de Crăciun îl împodobeau bunicii și părinții fără știrea noastră, de obicei în Ajun, în casa mare, în salon, lângă biblioteca bunicului. Eram fascinați privind mândreţea de brad împodobit cu globulețe care ne hipnotizau prin delicatețea și formele lor. Globul-căsuță e și acum cel mai prețios, după mai bine de 50 de ani și ocupă un loc de cinste în bradul împodobit an de an.
În dimineața de Crăciun, bunicul ne aprindea lumânările din brad, artificiile, instalația „nemțească” că „astea-s cele mai trainice”, mâncam cele câteva bomboane agățate și-i cântam bradului cu bucuria și sfințenia pe care doar copiii o au. Ne primeam fiecare cadourile, noi, „dracii”, eram lăsați în plata noastră, iar seniorii – bunicii și părinții – jucau pocker pe bețe de chibrit, beau vin și se ridicau doar să începem adevăratul dezmăț culinar: șoric, tobă, caltaboș, ciorbă de perișoare, sarmale, piftii, friptură și cârnați fierți în untură. La final, cornulețe și tort cu mere. Totul era stropit din belșug cu țuică, vișinată și vin tămâios din producția bunicului. Urma somnul de amiază când tot copilul și omul mare dormeau după așa masă bogată. După-amiaza ieșeam în curte la zăpadă sau plecam în vizite la rude, de unde reveneam cu zarvă mare și cântam de ne lătrau toți câinii satului. Seara o încheiam întotdeauna jucând remy și ascultând colinde sau muzica acelor vremuri: Gică Petrescu, Maria Tănase și Zavaidoc, toate revărsându-se din radio-casetofonul Philips al tatei. La final, când multe sticle erau deja goale, chiar tata se credea un Zavaidoc, cântând sub privirile îngăduitoare ale mamei și ale bunicii și fiind aplaudat frenetic de unchiul Ionel. În fiecare seară, la final, tata ne oferea un regal muzical de la Dumitru Fărcaș pentru care avea un adevărat cult:
– Auză-l, mă, cum cântă românește, cum îi plânge, mă, inima prin țaragot!
Îi văd și-acum aievea în sala căsuței mici, făcând planuri să ducă lumea mai departe. Sălița meșterită cu broderie din lemn, de tip brad, atât sus, spre acoperiș, cât și pe scândurile care placau sala, spre curte. Acoperișul din şită de lemn se spijinea în partea din față pe stâlpii săliţei de care lega bunica, în fiecare toamnă sacsiile mari cu crizanteme plângătoare. După renovarea celor 2 case din 1977, după marele cutremur, bunicul a declarat clar:
– Lenuță, nu mai băgăm bani în gospodăria asta! O ducem așa cum e! Copiii noștri nu se vor mai întoarce aici și decât să aruncăm banii în vânt, mai bine îi ajutăm pe ei.
Încă de atunci, bunicul prevestea începutul sfârșitului …
Zăpezile erau liniștite dar se așezau gospodărește, de cele mai multe ori pe timpul nopții. Rar era crivăț peste noapte. Erau însă dimineți când zăpada depășea pridvorul casei și toată dimineața, pe ger de crăpau pietrele, bunicul dădea la lopată să scoată gospodăria de sub nămeți. Când dădea soarele și începea să pice zăpada de pe casă, atunci începea distracția pentru noi: felii mari de zăpadă îngropau ba pisica ce lenevea la soare, ba poteca abia făcută de bunicul pe sub streașină, spre beci. Și bunicul, începea din nou, bombănind, să refacă potecile curții.
Veniți de afară, din ger, căldura casei ne moleşea și bucatele gătite de bunica pe plita sobei ne săturau cu mirosul lor până să ne punem la masă. În săptămâna dinaintea Crăciunului, bunica ne disciplina cu mâncare de post pe toți – bunic și nepoți– mâncare lângă care aveam permanent pe masă o strachină plină cu zeamă de varză ce avea presărată deasupra boia de ardei. Primeam chiar și desert: de cele mai multe ori dovleac, mere și gutui coapte sau struguri pe care-i lua bunica din vie toamna la cules, direct de pe joardele de viţă și pe care-i agăța apoi în beci.
Nopțile se lăsa ger mare, de multe ori apa din gălețile aflate în bucătăria cu vatră făcea deasupra pojghiță de gheață. În acele nopți, bunica se trezea pe la ora 4 în noapte și făcea focul. Trosnitul lemnelor și lumina flăcărilor ce scăpa prin fantele plitei și se spărgea în spectacol luminos pe pereții camerei ne fermeca precum focurile de artificii pe care aveam să le vedem peste mulți ani.
Din toate cele povestite au rămas doar umbrele ce mângâie și-acum drumul Becşaniului – casa mare și casa mică, care stă să cadă, o curte ce-a uitat în fapt ce și pe cine mai așteaptă, amintirile tatălui și ale unchiului meu. Casele vechi au povești ferecate în ele, pe care nu vor a le elibera, pe care le consideră prizoniere până la întregirea lor, până la povestirea lor ca fapte reale. Sunt case care așteaptă ceva, care așteaptă pe cineva, care-și așteaptă cumva împlinirea. Par entități vii, unele dormind de ani buni, altele abia ațipite, încăpăţânate în existența lor, ce-și trăiesc viața după un alt ritm decât al nostru, de parc-ar aparține unei alte realități. Ciudat este că parcă toate ar vorbi între ele, într-o limba de ele știută, hlizindu-se la noi, trecătorii ocazionali, urmărindu-ne prin vechi ochiuri de geam pline de pânze de păianjen, la care mai flutură încă perdele din pânză veche.
Curtea-i neschimbată, dar poarta scârțâie și drugul de fier cade în gol, cu sunet de piatră căzută într-o fântână fără fund. Acoperișul din șindrilă al porții e ca un cozoroc strâmb al unei șepci tinerești căzută aiurea pe un păr cărunt. În liniștea curții, un cocoș din vecini își îndrumă găinile la treabă, un târşâit de pantof bătrân pe drumul prăfuit. Și atât!
Casa se hlizește strâmb la mine, mă „recunoaște” dar e „supărată” că vin rar să o văd. Ea „trăiește” în lumea ei, a caselor vechi, rămase singure cu amintirile lor. Dar, dacă stai nemișcat, razele de soare, săgeți prin geamurile mici, îți arată umbrele: uite-o pe mama-mare, uite-l pe tata-mare, uite-i pe toți! De nu mai știi dacă sunt ei cu adevărat sau sunt pozele lor care surâd cuminți din ramele vechi, prăfuite.
Mi-e atâta dor de casa asta că, oriunde aș fi, mă doare sufletul doar gândindu-mă la ea. Mi-e dor de lumina ei, de mirosul ei, de vibrația și cântecul ei! Mi-e dor de-mi vine să plâng!
Casa asta mare are parfumurile ei: de tei, de brad de Crăciun și de tutun bun tras la lulea de prietenii bunicilor care erau primiți în vizită în salon, pe cele două fotolii din fața bibliotecii.
A rămas în urmă o aromă de timpuri vechi care se sting prin uitare și trecerea prin vremuri. În acea aromă, înrădăcinată în adâncul minții și inimii mele, mă caut, și, când și când, mă regăsesc.
Orice gând sau orice dor, se întoarce obsesiv spre acel loc și spre umbrele care nu mai sunt. În clipele grele, gândul lor îmi aduce liniște.
Am impresia că, dacă aș merge de o sută de ori pe linia dealului Becșanilor, al nu știu câtelea meu pas se va întâlni cu cel parcurs de bunica mea în urmă cu o altă sută de ani.
Foto: arhiva personală a autoarei
