„Asta e plata să știu că dorm copiii în siguranță”
Aproape zilnic, Olesia bate drumul dintre casă și școala nr. 13 din Râmnicu Vâlcea, unde învață copiii săi. La începutul toamnei Zăvoi, parcul pe lângă care trece, îi aduce aminte de Odesa, orașul pe care l-a părăsit din cauza războiului la începutul lui 2022. „Locul meu preferat era Parcul Biruinței, unde îmi plimbam copiii cu căruciorul și mă întâlneam cu mamele din cartier.”
Îi plăcea și marea foarte mult.
„În fiecare sâmbătă sau duminică, mergeam cu copiii la mare și respiram aerul de pe faleză. Când văd marea, mă liniștesc emoțional. Nu suntem la mare aici, dar, în acești patru ani, am înțeles că omul se învață cu orice în viață. ”
Din satul de pe malul stâng al Dunării
Ne întâlnim pe Zoom și observ cât de bine vorbește Olesia română. Îmi spune că e din Ozerne, un „sat moldovenesc” de lângă Dunăre. În familie comunicau în română amestecată cu rusă. „Am făcut școala în limba română. În primii ani ni se spunea că vorbim limba română, iar apoi am început să o numim limba moldovenească.” Studia rusă și ucraineană ca limbi străine. Când a început facultatea la Odesa, în ucraineană, încă gândea în română „Dar, după ce am stat aproape 20 de ani acolo, am început să gândesc și să vorbesc în rusă.”
Înainte de război, în Odesa, rusa era vorbită la scară largă, deși ucraineana era deja limba de stat. O lege din 2019 acordă prioritate limbii ucrainene în toate domeniile vieții publice, precum administrație, mass-media, educație, știință, cultură, dar nu reglementează comunicarea privată. Totuși, de la începutul războiului Rusiei asupra Ucrainei, oamenii au început să adopte limba ucraineană, chiar dacă înainte vorbeau rusa în viața de zi cu zi. Din iunie 2022, limba rusă nu mai este predată în școlile din regiunea Odesa.
„M-am născut în Uniunea Sovietică, aproape de malul stâng al Dunării. În anii ’90, când Ucraina a devenit independentă, timpurile erau grele”. Erau patru copii în familie, iar părinții Olesiei nu aveau de lucru și se ocupau cu ce puteau, ca să câștige bani. Cumpărau porci prin sate, iar tatăl ei prindea pește. Apoi vindeau la oraș. În timpul zilei, ea și frații ei rămâneau singuri și aveau grijă de casă și curte, de păsări și animale. Mai târziu, au avut un magazin mic de alimente în sat, iar în timpul vacanțelor de vară, Olesia lucra acolo.
Marea Neagră, „locul de liniște” al Olesiei
Studentă, soție și mamă a cinci copii
Olesia are acum 40 de ani și cinci copii. Cu soțul ei a făcut cunoștință în primul an de facultate, la o biserică protestantă din Odesa, pe care o frecventa cu prietena ei. După ce s-au împrietenit, au început să meargă împreună la un centru de plasament o dată pe săptămână. Făceau activități educaționale cu copiii și se jucau cu ei. „Atunci am decis, cu viitorul meu soț, că vom adopta măcar un copil, că o să-i dăruim o familie și o șansă la o viață mai bună”.
După trei ani de relație, Olesia și soțul ei s-au căsătorit pe 9 septembrie 2006. Peste alți trei ani, s-a născut primul lor fiu. Când băiețelul lor avea un an, Olesia a rămas însărcinată din nou. A născut o fetiță cu defecte de dezvoltare care a murit o săptămână mai târziu. „Cred că a fost cea mai dificilă perioadă din viața mea. Este o traumă care va rămâne cu mine. Acum cea mai mare frică a mea e să pierd pe vreunul din copii.”
La un an de la această pierdere, și-au dat seama că-și mai doreau încă un copil, dar Olesiei îi era frică să mai rămână însărcinată, să nu se repete istoria. În plus, din experiența de la centrul de plasament, știa cât de mult au nevoie copiii aflați în sistemul de protecție de o familie. Așa că au adoptat o fetiță de un an. Inițial credeau că se vor opri aici, dar mai târziu s-a născut și cel de-al doilea fiu al lor. Apoi au mai adoptat un fiu. În 2017 Olesia a născut și o fetiță, cea mai mică dintre frați. „Așa am devenit părinții a cinci copii.”
Înainte să devină mamă, absolvise facultatea de istorie, însă nu a profesat niciodată. A rămas în concediu de maternitate până la aniversarea de trei ani a celei mai mici fiice. Când aceasta a început să meargă la grădiniță, Olesia s-a apucat de a doua facultate. Împlinise 35 de ani. „Interesul pentru psihologie a apărut când am realizat că copiii născuți în familie diferă de cei adoptați. Dragostea pe care o primesc de la noi nu lecuiește toate traumele abandonului. Am început să citesc, iar apoi am vrut să obțin o certificare în psihologie ca să pot ajuta familiile care adoptă copii și se întâlnesc cu diferite dificultăți.”
Olesia aflase ce-i place să facă cu adevărat. Spera că, pe măsură ce creșteau copii și va avea mai mult timp, va începe să profeseze. Era în al doilea an de facultate, când a început războiul.
Cu câteva luni înainte de război- Octombrie 2021
„Nouă ne plăcea acasă”
Asupra Odesei au căzut primele bombe încă din ziua în care Rusia a atacat Ucraina în urmă cu patru ani. Olesia și soțul ei nu se gândiseră până atunci să emigreze, chiar dacă auzeau de tot mai mulți cunoscuți care plecau. Îi plăcea să călătorească, dar credea că cel mai bine trăiești acasă la tine. „De sărbători, rudele spuneau că la noi în țară e foarte rău, bani puțini și că în altă parte viața e mai bună. Nouă ne plăcea acasă. Era greu, dar ne descurcam. În alte locuri călătorești, dar trăiești acasă la tine. Nu mă gândisem niciodată până atunci că voi trăi în altă țară.” Olesia face o pauză și rămânem câteva clipe în liniște, pe zoom.
Au fost săptămâni dure. „Când eram avertizați că vine racheta din Crimea, aveam cel mult patru minute să ne adăpostim.” La auzul alarmei Olesia își trezea toți copiii, îi îmbrăca bine pentru că era încă iarnă și îi ducea în parcarea blocului. Stăteau acolo o oră, două până se puteau întoarce în siguranță în dormitoarele lor. Uneori trecea doar o oră până se auzea din nou semnalul. Olesia trezea din nou copii, îi îmbrăca și coborau cu toții la adăpost.
Pentru că alarma nu se auzea destul de bine cu geamul închis, Olesia și soțul ei dormeau cu rândul. Cel care rămânea de veghe stătea cu fereastra deschisă, în bucătărie, iar apoi alerta restul familiei. „La început copiii se trezeau ușor, dar după câteva zile, au obosit și plângeau că nu vor să se dea jos din pat și să se îmbrace”, spune Olesia. Fiica sa cea mică a început să aibă atacuri de panică declanșate de zgomotul alarmei.
La televizor, rulau știrile despre ororile comise de ruși asupra copiilor și civililor vulnerabili în localitățile în care intrau. Violau femei, copii în fața mamelor și împușcau bărbații. Când a auzit că armata rusă se află la o sută de kilometri de orașul ei, Olesia a realizat că nu își mai permite să rămână. „Am lăsat tot și am hotărât să plecăm.”
Conform legislației din Ucraina, tații din familii numeroase, cu trei sau mai mulți copii minori, sunt scutiți de mobilizare. Pot merge voluntari la război și își pot părăsi țara în timpul războiului. Olesia și soțul ei au decis să facă tot posibilul să ajungă cu copiii într-un loc sigur, unde să nu fie nevoiți să-i trezească de câteva ori pe noapte și să fugă cu ei să se ascundă.
Nu aveau bani puși deoparte și nimic altceva pregătit.
„Ne-am luat copiii, două valize și-am plecat. Nu știam dacă sau când ne mai întoarcem. Nu știam când o să mai vedem casa și părinții lăsați în urmă. A fost foarte greu să iau decizia să plec de acasă.”
Primele zile de război, când dormeau în parcarea de sub bloc
„Lași tot și te duci în lume”
Speranța pentru familia Olesiei a venit de la primarul orașului. Odesa și Varna sunt orașe înfrățite, iar primarul bulgar a anunțat că primește 300 de persoane refugiate din Ucraina. Așa au ajuns la Nisipurile de Aur, lângă Varna.
În prima seară, au fost cazați toți șapte într-o cameră de hotel. Era frig și umezeală, dar a dormit toată noaptea până dimineața. „Când nu mai sunt rachete și bombe, dormi mai liniștit. Eram în sfârșit toți în siguranță.”
La început erau doar refugiații din regiunea Odesa. Nu era sezon turistic, iar în urma convorbirii dintre primari, câteva hoteluri de trei stele deschiseseră doar pentru ei. După un timp au venit refugiați ucraineni din mai multe regiuni. Treptat, au interacționat mai mult și cu oamenii locului. Bulgarii care o auzeau vorbind în rusă sau cu care Olesia intra în vorbă o întrebau de ce a plecat din Ucraina. „De ce luptați, de ce țara voastră luptă?” și apoi îi făceau semn să se întoarcă în Ucraina.
În iunie când a început sezonul, au venit foarte mulți turiști ruși. Ucrainenii din Odesa vorbesc rusă cu un accent diferit de al rușilor, așa că Olesia își dădea seama imediat cine venise din Rusia în vacanță și cine era refugiat din Ucraina. „Doar să auzi limba lor și să știi de unde sunt, să știi că ei susțin războiul, îți provoca o stare emoțională grea. Nu mai voiai să ai nimic în comun cu ei.”
La o lună de la plecare, soțul Olesiei a trebuit să se întoarcă la Odesa pentru că risca să fie concediat.
Olesia și familiei ei pleacă din Ucraina și traversează Dunărea în drum spre Bulgaria – 15 martie
Români uniți pentru Ucraina la Vâlcea
Între timp, Olesia a aflat de la alți ucraineni din hotel de existența programului 50/20 în România, așa cum a fost denumit în martie 2022. Fondurile pentru acest program veneau de la Uniunea Europeană, iar statul oferea proprietarilor care primeau refugiați în chirie câte 50 de lei pe zi pentru fiecare persoană și 20 de lei pentru hrană, sumă acordată refugiaților. Programul 50/20 a funcționat în forma lui inițială până în primăvara anului 2023.
Când a înțeles că poate sta într-un apartament împreună cu copiii în România, unde cunoaște limba, Olesia a decis că vrea să plece. Un cunoscut din satul ei natal, angajat la ambasada Ucrainei la București i-a spus de grupul de Facebook „Uniți pentru Ucraina”. Așa a început să caute apartamente de închiriat. Grupul a funcționat mult timp după începutul războiului ca un spațiu de ajutor, resurse și comunitate. În prezent, a rămas un spațiu digital în care oamenii mai publică anunțuri legate de chirii.
Olesia spune că știa puține despre orașele din România. Auzise de București și mai fusese la mare la Constanța când era mică, dar pentru ea nu conta orașul în care ar fi găsit chirie. Avea nevoie de un apartament spațios pentru familia ei numeroasă. L-a găsit la Râmnicu Vâlcea, de care nu mai auzise până atunci.
A luat legătura cu proprietarul apartamentului care i-a promis că le dă răgaz câteva zile să se organizeze pentru drum și a așteptat să se întoarcă soțul ei de la muncă din Ucraina. „Când a venit și i-am dat locația, mi-a zis: <<Mă duci prin toată România? Nu puteai găsi un loc mai aproape de Ucraina sau Bulgaria?>> Dar sunt bucuroasă că așa a fost să fie. L-am adus în mijlocul țării, într-un oraș care acum îmi place mult.”
După experiența neplăcută din Bulgaria, Olesia avea emoții legate de cum va fi primită în România ca refugiată. Însă în vara primului an al războiului, românii încă arătau multă empatie pentru cauza ucraineană: „Noi am ajuns pe 18 iunie 2022. Când oamenii ne auzeau vorbind prin magazine, ne întrebau dacă suntem din Ucraina și ne primeau cu deschidere și grijă. I-am spus soțului că parcă mă simt și eu om, nu om de-al doilea doar pentru că sunt din altă țară, cum se zice la noi”.
Insistă asupra faptului că ea și familia ei, la fel ca toți cei care au plecat de acasă din cauza războiului, sunt refugiați. Înțelege că oamenii „au obosit” și că refugiații sunt diferiți, așa cum suntem cu toții, cu bune și cu rele, dar vrea să sublinieze un lucru: decizia de a pleca din țara ei nu a luat-o ca pe o alegere pe care o gândești din timp și o planifici. A făcut-o pentru supraviețuire.
Din februarie 2022 până în prezent, solidaritatea românilor față de ucraineni a scăzut și valul de susținere a fost treptat înlocuit de încercări de discreditare a crizei refugiaților, pornite și întreținute, în mod special, de reprezentanți și susținători ai partidelor de extremă dreapta. O serie din miturile și știrile false care s-au propagat în spațiul public au șubrezit atitudinea deschisă din primele șase luni ale românilor față de refugiații din Ucraina. Odată cu narațiuni false răspândite în online, programul 50/20 a fost intens criticat. Românii au început să-l perceapă ca un program prin care „ucrainenii primesc bani de la stat”. Deși acest lucru este fals, pentru că fondurile vin de la UE, imaginea programului a fost ușor de manipulat politic.
Însă Olesia a rămas în România. Când o întrebă românii: „Ce cauți aici că de la noi, mulți oameni pleacă în alte țări și totuși tu stai în România”, ea le răspunde: „Suntem aproape de casă și sperăm să ne întoarcem. Majoritatea celor care am ales să rămânem în România vrem să ne întoarcem acasă.” Încearcă să-mi explice că cei care aveau deja planuri să plece dinainte de război au văzut perioada războiului ca un moment oportun să se stabilească în altă parte. Spune că parte din cei care au plecat în America, în Canada sau în Germania și-au dat imediat copiii la școală, pentru că se hotărâseră că nu se mai întorc în Ucraina. Dar nu a fost niciodată planul ei.
Olesia în centrul orașului Râmnicu Vâlcea, cu ocazia comemorării invaziei rusești
Viață nouă
Când a ajuns în Râmnicu Vâlcea, în iunie 2022, și-a propus să stea până la sfârșitul lui august. În septembrie copiii începeau școala, iar ea nici nu își imagina că războiul ar putea să mai dureze prea mult. În jurul ei, toată lumea spera că, în câteva săptămâni, totul se va termina.
„Și iată, noi am stat în starea asta suspendată, hai că se termină, hai că se termină, timp de doi ani. Tu ai apartamentul aici și aici locuiești, dar nu te simți ca acasă încă.”
Soțul ei venea o dată la două săptămâni vineri noaptea, stătea cu ei sâmbăta, apoi duminica la 6:00 dimineața pleca înapoi. A doua zi trebuia să fie la Odesa, unde muncea. Copiii învățau online la școala din Ucraina și-și petreceau o bună bucată din zi în apartament.
La câteva săptămâni după stabilirea la Vâlcea, fiica ei cea mică și-a scrântit piciorul. Nu cunoșteau încă pe nimeni. Nu avea număr de telefon românesc să cheme salvarea, soțul era plecat în Ucraina, iar piciorul se umfla și o durea. Olesia a intrat în sala de sport de lângă blocul ei și a rugat administratorul să sune la urgențe. Fiica sa, Anna, a stat cu piciorul în ghips timp de 10 zile. Așa a cunoscut-o pe Larisa, o voluntară care a început să-i ajute constant și care le-a făcut cunoștință și cu alți ucraineni refugiați în Vâlcea.
Larisa Cheloiu coordonează comunitatea de refugiați ucraineni din Râmnicu Vâlcea. Se ocupă împreună cu Alina Popa, o altă voluntară, de aproximativ 500 de refugiați. S-a implicat activ în inițiative precum Școala de Vară româno-ucraineană organizată la Băile Olănești, alături de Fundația Rebenciuc, ISJ Vâlcea și World Vision.
Când a aflat că Olesia a ajuns la Vâlcea și are nevoie de sprijin, s-a dus la scara blocului ei cu alimente pentru ea și copii. Din acea zi, au păstrat constant legătura. Olesia traducea pentru refugiați ucraineni și îi ajuta în relația cu instituțiile. În multe cazuri, Larisa o ruga să meargă la spital, la primărie sau unde era nevoie. „Când nu putea merge fizic, traducea prin telefon. Niciodată n-a zis nu. A avut și ea momente când s-a aflat în impas și se descurca foarte greu cu banii, dar am reușit să intervenim. În timp, ea a devenit un ajutor pentru comunitate.”
Larisa adaugă că situația refugiaților ucraineni vulnerabili, în vârstă sau cu dizabilități din Ocnele mari și Olănești, Vâlcea s-a agravat. Conform OUG 96/2024 schema de sprijin pentru cazare s-a încheiat la 31 decembrie 2025. „În lipsa unei prelungiri, persoanele vulnerabile nu mai beneficiază de ajutor pentru cazare și nu au venituri suficiente pentru a-și închiria ceva pe cont propriu. Am contactat autoritățile și facem ce putem, dar în aceste condiții, unii dintre ei vor fi nevoiți să se întoarcă în zonele de război din Ucraina”.
În decembrie 2022, Olesia s-a înscris împreună cu copii în proiectul DEC2B din programul Ukraine Crisis Response, implementat de World Vision. Programul era destinat familiilor refugiaților ucraineni. Copiii au primit sprijin educațional, cursuri de limba română, sprijin social și emoțional și participau la activități recreative și de artă, ateliere tematice, excursii, împreună cu copiii români din comunitate. Au început să iasă din apartament, și-au găsit prieteni și asta i-a ajutat mult. Pe parcursul celor doi ani și ea a avut un job în cadrul aceluiași proiect. Lucra cu beneficiarii adolescenți. Uneori organiza întâlniri între adolescenți români și adolescenți ucraineni. A început să observe diferențele. Războiul și schimbările prin care treceau adolescenții ucraineni la o vârstă vulnerabilă îi făceau să fie mai retrași. În schimb, adolescenții din Râmnicu Vâlcea i s-au părut foarte prietenoși.
În al treilea an de când a plecat, Olesia a înțeles că nu va ști când se termină războiul și când se vor putea întoarce în Ucraina, așa că i-a dat pe copii la școală în România. A conștientizat că nu are sens să trăiască cu gândul la ce ar putea să urmeze. „Trăim ziua de azi. Acum suntem aici, azi copiii merg la școală. Când se termină, ne întoarcem acasă.”
Acum e bucuroasă că a venit la Vâlcea, îi plac oamenii și faptul că „orașul e mic, curat, copiii se plimbă și nu-mi fac griji pentru ei, îi știu în siguranță.”
Când s-a terminat sprijinul pe care îl primea și a rămas și fără jobul din proiectul World Vision, Olesia și soțul său au fost nevoiți să plătească chirie și utilități, pe lângă toate cheltuielile de întreținere a cinci copii. Salariul lui din Ucraina era prea mic pentru a acoperi totul, așa că s-a angajat în Polonia la o firmă de transport. Acum „umblă cu duba prin Europa.” O lună lucrează, o săptămână are liber și vine la familie în Rm. Vâlcea. Petrec mai mult timp împreună acum spre deosebire de ultimii doi ani.
La șase luni după ce s-a închis proiectul World Vision, Olesia a reușit să se angajeze din nou. Din martie 2025, Olesia lucrează ca bonă câteva zile pe săptămână. În paralel, face curat într-un apartament în regim hotelier. „Mama zice că spăl toaletele cu două facultăți, dar asta e plata pentru ca în prezent să fim liniștiți.” Visul ei este să revină în Odesa și să profeseze ca psiholog pentru copii din centre de plasament.
Alături de copii din programul gestionat de World Vision
Acasă rămâne un loc periculos
Deși i-a fost mult timp teamă să se întoarcă, Olesia nu uită niciodată de casă pentru că simte că acasă e mereu cu ea. Abia după doi ani de la începutul războiului, a revenit pentru prima dată la Odesa, cu copiii, în vizită la bunici. Nu știa cât vor putea sta. „Sunt zile mai liniștite și sunt zile mai grele. Atunci am stat patru nopți acasă și două dintre ele le-am petrecut în parcare, pentru că au bombardat un bloc. N-am văzut marea deloc și parcă nici nu am fost acasă.”
În acel bombardament a murit un băiat de 13 ani. Era de aceeași vârstă cu fiul ei. Olesia mărturisește că vizita i-a reactivat traume mai vechi. „Asta e frica cea mai mare – că tu rămâi în viață, dar ceva li se întâmplă copiilor tăi.”
A mai fost o dată de Paști, o dată de Anul Nou și anul trecut de două ori. De fiecare dată a părut mai liniștit și a stat mai mult ca prima dată. Nu-și putea face planuri dinainte pentru că nu putea să știe dacă vor fi iarăși bombardamente în oraș. „Cei de acasă trăiesc fiecare zi fără să știe ce se va întâmpla, pentru că nu știu dacă se vor trezi dimineața. De aceea, mulți nu-și mai fac planuri”.
La începutul războiului nu avea aplicații pe telefon care să o avertizeze dacă racheta venea spre orașul lor sau nu. Acum alarmele sunt mai precise, în funcție de direcția în care merge racheta sau drona. „Când îți apare alarma în orașul tău, scrie și ce vine, dronă sau rachetă – dacă e dronă, ai ceva timp să te duci și să te ascunzi în parcare sau în altă parte, dacă vine rachetă, ai mai puțin timp la dispoziție.”, explică Olesia.
Fiica ei cea mică are 8 ani, din care aproape patru ani i-a petrecut în Vâlcea. Aici are prieteni, e al doilea an în care merge la școală. „Cred că pentru Anna, Vâlcea deja e mai aproape decât Odesa. Am fost în vizită astă vară și ea nu își amintea de locurile de acasă de înaintea războiului.”
În schimb, fiul ei cel mare, adolescent, se simte singur la Vâlcea, pentru că toți prietenii lui au rămas în Ucraina. El vrea foarte mult să se întoarcă. În atacurile asupra Odesei de dinainte de Crăciun, soldații ruși au bombardat cu drone un pod pe care se afla colegul lui de clasă, împreună cu mama lui și cele două surori. Se întorceau de la țară, de la bunici. Mama colegului său a murit. „Această veste l-a șocat. Când l-am întrebat: mai vrei acum la Odesa?, nu a mai răspuns.”
Părinții Olesiei sunt mai în siguranță în satul ei natal, de lângă România, într-o zonă care este atacată mai rar. Totuși, în vara și toamna lui 2025, foarte aproape de Delta Dunării, Rusia a lansat un atac asupra unei nave de recunoaștere, care naviga în proximitatea apelor românești, foarte aproape de satul părinților Olesiei. Un alt atac a avut loc asupra unei nave cu GPL aflată la est de orașul Ismail. Uneori, pericolul vine și de la dronele doborâte care pot cădea pe acoperișurile caselor.
Restul familiei extinse locuiește în Odesa, unde atacurile sunt mai frecvente. „Dar ei s-au obișnuit cu această viață. Eu nu pot. Da, aici e mai greu, trebuie să plătim chirie, nu lucrez unde mi-aș dori, dar asta e plata ca să știu că dorm copiii în siguranță”
Anul trecut voia să plece acasă de Crăciun. Dar exact înainte de sărbători, Odesa a fost bombardată câteva zile și nopți la rând. Oamenii au stau fără curent electric, apă și căldură. Așa că a făcut sărbătorile la Vâlcea și i-a felicitat pe părinții și pe rude prin telefon.
În ultimii doi ani, pe 24 februarie, Olesia împreună cu cei cinci copii și restul comunității de refugiați, organizează în centrul orașului Râmnicu Vâlcea o mică adunare și comemorează începutul invaziei rusești: „Intonăm imnul, ne rugăm pentru cei căzuți în luptă, ne rugăm pentru pace. Strângem bani, fiecare dă cât poate și apoi eu îi transfer voluntarilor care se ocupă de evacuarea oamenilor care trăiesc aproape de front. E minimul pe care îl putem face”. Și anul acesta plănuiește să mobilizeze oamenii în centru, însă crede că vor fi mult mai puțini, pentru că vârstnicii nu-și permit să locuiască în România cu pensia din Ucraina și mulți se vor întoarce înapoi în țară. Se simte dezamăgită. „Mi-este teamă să mă gândesc cât va mai dura. Mi-este atât de greu să accept că lumea întreagă nu poate opri un terorist”.
Ca să-și mai aline dorul, a început să asculte multă muzică ucraineană, lucru pe care nu-l făcea înainte să devină refugiată de război.
În fiecare seară ea și copii se roagă ca apartamentul lor să rămână întreg. Să aibă unde să se întoarcă după război. Dacă ar veni pacea, primul lucru pe care l-ar face ar fi să meargă la Odesa, cu toată familia, să ia cina la malul mării. „Să-i simt mirosul, să aud valurile alea.”
Acest articol a fost editat de Alexandra Nistoroiu.
Fotografii: arhiva personală Olesia Muzykant.
