M-am încumetat să plec singură în prima mea călătorie pe când aveam doar vreo trei ani. Era o dimineață târzie de weekend și, cum eram obișnuită la începutul anilor ’90, ai mei mă lăsaseră să mă joc singură cu păturica și jucăriile în grădinița de lângă scara blocului, ei fiind sus, în casă. Din plictiseală, sau poate pentru că îi strigasem și nu primisem niciun răspuns, m-am hotărât să-mi strâng jucăriile și să plec pe jos la bunici, care locuiau în cartierul vecin, la vreo zece minute distanță. Voiam să ajung la cea mai iubită ființă din copilăria mea: bunicul meu.
Când am ajuns la blocul lor, după ce am urcat cele trei etaje — pe vremea aceea nu exista interfon — am bătut la ușă, pentru că nu eram suficient de înaltă să ajung la sonerie. Mi-a deschis bunica, vizibil șocată să mă vadă acolo, singură, cu păturica și jucăriile atârnând de mine. Eu i-am zâmbit larg, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume să plec singură de-acasă, traversând bulevarde la trei ani, într-o aventură pe cont propriu. Acesta fost momentul primordial în care conceptul meu de acasă s-a schimbat radical, iar eu am plecat să stau permanent la bunici.
Mult timp am purtat cu mine amintirea asta ca pe o insignă imaginară de cercetaș, dovadă clară că eram un mic explorator curajos și iscusit, gata să cucerească lumea. Nu m-am gândit prea mult la ce presupunea cu adevărat acel moment, nici la riscurile unei astfel de aventuri la o vârstă atât de fragedă. Tot ce auzeam, de fiecare dată când povestea era spusă iar și iar, erau aplauze tăcute, mândrie, admirație și, poate cel mai important, o încredere solidă a celor din jur în propriile mele puteri de viitor emigrant — pe care aparent le dovedisem deja, cu martori, încă de la trei ani.
A doua oară când am schimbat orașul, am plecat la facultate și timp de vreo cinci ani acasă s-a mutat la București. A treia oară am schimbat țara, plecând într-un fel de acasă continuu, fără un reper spațial sau temporal prea bine definit, fără o anumită limbă vorbită în jur pe care să o recunosc și să o înțeleg la fiecare pas, fără oameni dragi și bine cunoscuți de care să mă împiedic intenționat la colțul străzii, fără anotimpuri care să se desfășoare într-o ordine prestabilită și știută de mine de-a lungul anilor.
Eram ca într-un exercițiu intens cu mai multe necunoscute decât găseam în culegerile de algebră din clasa a șasea, care îmi mâncau cel puțin jumătate din vacanța de vară când încercam să le rezolv.
Timp de 14 ani acasă a fost peste tot și nicăieri. În toți acești ani am trăit în șapte țări diferite.
În patru dintre ele am știut din start că voi fi doar în trecere, cât timp alegeam să-mi prelungesc contractul de muncă. În aceste locuri am avut șansa să experimentez ideea unui acasă temporar, conștientizat de la bun început. Adesea, mintea mea făcea un fel de switch — eram acolo într-un fel de vacanță de muncă, iar când mă întorceam în România ziceam că sunt acasă. Atunci când călătoream în alte țări în vacanță, spuneam că sunt plecată. Important era că în momentele acelea nu eram nici în acasă temporar, nici în acel adevărat. Țin minte și că la un moment dat, acasă începuse să însemne pur și simplu locul unde se întâmpla să pun capul pe pernă în noaptea respectivă: hotel, cort, casă, apartament, AirBnB — toate erau un fel de acasă. Dacă ieșeam seara din hotel să mănânc ceva și mă întreba cineva ce fac după, răspundeam simplu: Mă duc acasă.
Probabil dacă ar exista purgatoriul lui acasă, fix spațiul ăla ar fi, un fel de nici nici, destul de îndepărtat, dar în același timp și foarte apropiat de sensul real al cuvântului, cel puțin așa cum îl percep eu și cum încerc să îl definesc.
În aceste patru țări din Africa de Nord și Orientul Mijlociu am încercat să descopăr și să înțeleg cum este posibil ca niște oameni care au trecut prin ani grei de război, conflicte, lipsuri și dezrădăcinare să își dorească, cu tot dinadinsul, să rămână sau să se întoarcă în acel loc. Chiar și atunci când erau persoane strămutate intern, între granițele propriei țări, sau refugiați stabiliți la mii de kilometri depărtare de acasă, dorința lor rămânea aceeași.
În același timp, eu — la fel ca milioane de alți români — am plecat și continuăm să plecăm dintr-o țară în care, oricât de multe probleme ar avea, realitatea nu este nici pe departe la fel de sumbră. Și totuși, unul din patru români trăiește astăzi într-un alt acasă.
Prin 2018, România ajunsese țara cu cel mai mare număr de emigranți raportat la populație, detronată doar de Siria, o țară care la momentul respectiv se afla în al șaptelea an de război civil. În 2022 m-am mutat în Siria și am locuit acolo doi ani. Abia atunci m-a lovit, cu adevărat, realitatea acestei statistici, pe care până atunci credeam că o înțeleg măcar la nivel teoretic și abstract. După ce am trăit acolo, am reușit să o pun într-o perspectivă ceva mai clară — dar nu voi pretinde că am înțeles-o pe deplin. Paradoxal, cred că sunt șanse mari să o fi înțeles mai bine înainte să locuiesc în Siria decât după ce am plecat de acolo. Poate pentru că, uneori, anumite realități par mai logice atunci când le privești de la distanță.
În celelalte trei țări unde am locuit situația a fost diferită. Nu a existat un plan clar de ședere temporară; fiecare dintre ele avea, la un moment dat, măcar potențialul de a deveni acasă permanent. Așa că am ales să trăiesc lucrurile așa cum se întâmplau. Am încercat să înțeleg ce înseamnă acasă pentru oamenii din locurile acelea, cum se raportează ei la acest concept nu doar teoretic, ci și în viața de zi cu zi. Și, mai ales, ce asemănări sau deosebiri existau între noi.
Acasă din Anglia erau norii care păreau atât de aproape de pământ, încât, dacă aș fi ridicat mâna, părea că i-aș putea atinge oricând; drumul frecvent cu trenul și mersul interminabil pe jos prin toate colțurile Londrei. Vizite dese la muzeele pe care, pe atunci, nu-mi permiteam să le vizitez, dar cumva mereu reușeam să fac rost de bani pentru ele. Ore lungi petrecute printre copii și oameni pe care îi consideram, la momentul respectiv, foarte bogați și deseori superficiali. Gust de mâncare fadă, în contrast puternic cu tot ceea ce fusesem obișnuită până atunci, și micul dejun englezesc, din care și acum aș alege să mănânc nimic la prima oră a dimineții.
Acasă din Thailanda aducea a gust de sticky rice cu mango, tom yum mâncat până mă durea capul de la cât de picant era, mers cu scuterul dimineața printre lanurile verzi de grâu, fără permis și făcut cu mâna la polițiști când încercau să mă tragă pe dreapta. Era sunet de copii de grădiniță care m-au ajutat să-mi dezvolt superputerea de a sta într-o încăpere foarte agitată, plină de zgomote, țipete și râsete și să nu aud nimic — superputere pe care am pierdut-o de atunci. Era ploaie de munson vara, umezeală sufocantă și mers pe stradă prin apă până la genunchi, în timp ce din cap îți curgeau mici pârâuri.
Acasă din Danemarca era mers cu bicicleta peste poduri și canale, alergat printr-un alt fel de ploaie, interminabilă și apăsată, care uneori semăna cu o picătură chinezească pe care aș fi făcut bine să o suport fără să-mi fi pierdut mințile sau entuziasmul. Mirosea a plajă bătută de vânt și a cafea, pe care, dacă făceam calculul într-un an, realizam că am dat la fel de mulți bani cât aș fi dat pe piața neagră ca să-mi cumpăr un alt ficat. Danemarca avea gust de pâine caldă de secară cu pateu și castraveți murați sau de rulouri cu scorțișoară.
Pentru mine, Acasă inițial din Vâlcea înseamnă brânza cu roșii și un colț de pâine înmuiat în zeamă, paharul de lapte rece din frigider băut într-o dimineață de vară, pe stomacul gol și mirosul teilor de pe aleea din fața blocului, care urcă până la etajul al treilea. E culesul de castane pe Capela, după ce terminam antrenamentele de baschet, pateurile cu brânză și cornurile cu gem de caise, vândute la gemulețul din centru, pe care le gust mai întâi în minte cu vreo două sute de metri înainte să ajung acolo și să le cumpăr. E alergatul bezmetic pe podul de fier de peste Olănești din fața de la Cina, de frica trenului care gonește în spatele meu și pe care îl simt apropiindu-se tot mai tare, în timp ce măresc pasul. E frica gândului că, dacă încetinesc, sunt șanse să cad printre spațiile mari dintre plăcile podului. E drumul interminabil cu Dacosul către București, pe care l-am parcurs de sute de ori și în care, de fiecare dată când mă sună cineva să mă întrebe unde sunt, răspunsul meu este fără dar și poate un „Nu știu, sincer”, pentru că drumul e atât de familiar încât nici nu mai văd sensul să încerc să îi învăț reperele.
Acest acasă a fost ridicat la rangul suprem pentru că nu poate fi regăsit sau recreat nicăieri altundeva, oricât de mult m-aș strădui sau aș încerca.. Cu toate acestea, am realizat că doar pentru că m-am decis să-l am, asta nu înseamnă că ar trebui să încerc să diminuez puterea și farmecul celorlalte locuri pe care am avut privilegiul de a le numi acasă de-a lungul timpului.
Cumva am ajuns să cred că poate acesta e și rostul fiecărui acasă de pe Pământ: să fie unic, irepetabil și imposibil de recreat în alt loc, în timp ce mulți dintre noi, ca niște simpli muritori de rând, încercăm încontinuu, din răsputeri, să căutăm peste tot prin lume idea acestui acasă din copilăria și adolescența noastră, în loc să învățăm să ne bucurăm de ceea ce descoperim în fiecare nou loc pe care alegem să îl numim așa.
Strămoșii noștri au fost, timp de milioane de ani, ființe migratoare. Se mutau continuu, urmând vânatul și sursele de apă, pescuiau, dormeau sub cerul liber și supraviețuiau cu ce găseau în natură și în copaci. Pentru ei, ideea de cămin și de a prinde rădăcini era pur și simplu aberantă, deoarece trăiau într-o mișcare neîncetată. Abia în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, odată cu începutul cultivării cerealelor și creșterii animalelor, cu inventarea agriculturii, am început să ne așezăm într-un singur loc.
Influențați de schimbările climatice din acea perioadă, care în anumite regiuni ale globului au făcut solul mai fertil și mai prielnic cultivării, oamenii au descoperit rostul așezării. Astfel, au început să se grupeze și să se dezvolte, organizându-se treptat în comunități din ce în ce mai complexe: triburi, sate, orașe, state și, în cele din urmă, imperii. În timp, s-a încurajat și ideea de familie fixată într-un spațiu clar delimitat, mult mai ușor de protejat și apărat. Dintr-odată, a devenit mai sigur și mai profitabil să stai într-un singur loc, comparativ cu alergatul haotic după vânat. Migrația — și implicit dezrădăcinarea continuă — nu mai aveau același sens ca până atunci. Din acel moment, ideea de a prinde rădăcini a început să capete un înțeles, mai întâi practic, apoi și metaforic. Ușor, ușor oamenii au început să-și definească identitatea prin locul în care se stabileau, comunitatea din jur și mediul care le trezea simțurile zilnic și le modela realitatea. Până atunci, doar plantele și copacii aveau rădăcini; oamenii nu simțeau nevoia de ele, și implicit, nici de un singur cuib.
Poate că unii dintre noi, cei ce par mereu dezrădăcinați și care se simt acasă oriunde, suntem, în realitate, urmașii autentici ai ultimilor vânători-culegători. Poate că purtăm în gene o mutație profundă și firească, care face ca simpla idee de a ne fixa într-un singur loc să contrazică, aproape violent, instinctul nostru fundamental.
Sau poate, dimpotrivă, unii dintre noi nu reușesc să se simtă cu adevărat acasă nicăieri și, inconștient, ne păcălim singuri, convingându-ne că e pretutindeni, chiar și sub forme diferite. Poate pentru că purtăm cu noi o imagine a unui acasă atât de naiv și idealizat, încât devine imposibil să îl găsim sau să îl recreăm. Singura modalitate prin care îl putem simți este, paradoxal, prin absența lui, iar în realitate trăim doar frânturi dintr-un acasă de mult dispărut.
După atâția ani de căutări și descoperiri ale diferitelor forme de înrădăcinare, mi-aș dori ca o singură definiție să rămână — acasă nu e neapărat un punct fix pe hartă, ci locul în care simt că aparțin, în care pot împărtăși părți din identitatea mea și din apartenența comună cu oamenii și societatea din jur. Este locul unde mă simt acceptată și în siguranță, conectată atât cu lumea, cât și cu mine însămi, e spațiul în care continui să îmi descopăr povestea și în care, în timp, ajung să mă simt cu adevărat de-a casei, indiferent de cum ar arăta sau unde s-ar afla.
Foto: Arhiva personală a autoarei.
