Patru ani cât am locuit la București, m-am desprins ușor de Vâlcea. Trei dintre ei au fost în timpul facultății, locuind cu cele mai bune prietene și aproape de sora mea – deci plecasem după mine cu niște „rădăcini” la pachet. Chiar și cu entuziasm și persoane dragi alături, perioada din facultate a fost grea, cu puțină (spre deloc) distracție de student și cu prea multă muncă – ținând cont de promisiunea versurilor piesei Ca la 20 ani, am nimerit doar a doua parte cu „fără bani”. Griji aveam prea multe.
După multă neputință și sentimentul că muncesc în zadar în joburi unde nu îmi găseam locul și bucuria, la un an după ce am absolvit, am decis să plec în Anglia. Fusesem inspirată de prietena mea care plecase recent. Când m-am hotărât, nimic nu mi-a mai putut sta în cale. Am găsit un job într-un mall, am avut interviul pe Skype și în 2 luni am plecat. Pe 28 iunie 2015 am zburat singură în Londra cu multe bagaje grele și la propriu și la figurat – cu inima și mâinile zdrobite de diferite tipuri de durere. Pe cât eram de fascinată de noul capitol, pe atât eram de terifiată de schimbarea majoră din viața mea.
Am aterizat în aeroportul din Luton, unde prietena mea m-a întâmpinat cu o felicitare și o îmbrățișare de bun venit. Mi-a arătat autobuzul către Londra și m-am urcat singură în el către necunoscut și o versiune a mea pe care aveam să nu o mai recunosc.
Țin minte că mă uitam pe geam și mă întrebam oare unde voi dormi la noapte? oare oamenii cu care am vorbit sunt serioși? ce fac dacă mi se închide telefonul sau nu îmi mai răspund? cum găsesc magazinul din acel mall din inima Londrei? eu, cea mai dezorientată în spațiu persoană pe care o cunosc, cea care se pierdea cândva pe străduțele din Vâlcea.
Am realizat instant că stațiile de metrou din Londra nu sunt așa evoluate ca în București și că multe nu au lift. Eu, micuță de înălțime, cu cele peste 30 kilograme de bagaje după mine, am realizat atunci că așa educați cum sunt oamenii din țări evoluate, nu prea săreau să ajute ca „la noi”. Erau atât de prinși în alergătura zilnică și nici nu mă observau. Au fost doi oameni care m-au văzut cum trăgeam de bagaje pe scări în sus și m-au ajutat când am ajuns la stația mea. Sper că le-a dat cineva și lor într-un moment greu, o mână de ajutor.
În final am ajuns. Oamenii la care am mers să lucrez aveau intenții bune și am locuit două luni cu celelalte fete românce angajate de ei. O vreme nu am putut vorbi cu ai mei la telefon. Simțeam că am nevoie de o mască de fier – îi spuneam mamei să nu îmi spună cuvinte frumoase la telefon, de frică să nu mă sparg în bucățele sau să renunț și să-mi iau bilet de întoarcere a doua zi.
După vreo două luni, a terminat facultatea și Andrei – iubitul și actualul meu soț – a venit la mine, ne-am mutat împreună și totul a început să se așeze. Era greu în continuare, dar începusem să simt că pot respira. Încet, încet, ne-am găsit o rutină a noastră, am învățat zona în care locuiam și am tras tare amândoi în joburi grele, eu în mall câte 10-12 ore pe zi în picioare, plătită doar la comision – cu multe zile fără câștig –, iar el a pornit de la zero în construcții, cu cerneala abia uscată pe diploma de inginer. Am locuit împreună aproape șase ani în diferite locuri din Londra. Doar noi doi și milioane de fețe de oameni educați, amabili, care zâmbesc mult, dar controlat și te țin la distanță.
Am lucrat inițial la joburi care mi-au strivit tălpile și aripile, motiv pentru care am avut destule momente în care mă întrebam pentru ce lupt atât. De la 20 lire de cheltuit pe săptămână din care el cumpăra apa și eu pâinea, gătit ciorbă la miezul nopții când veneam de la job și apoi împărțit casa cu încă opt persoane, am ajuns la pasul următor. Eu începusem să lucrez la recepția unei clinici cu un program lejer, iar el era asistent manager pe șantier. Încet, încet, am trecut de la un concediul pe an la trei vacanțe anuale. Provocările erau noi, responsabilitatea la job creștea și presiunea limbii prindea amploare – știam engleză când am plecat la un nivel conversațional, dar era engleza din filmele americane. Nu a durat mai mult de zece minute în UK să observ că erau șanse să nu înțeleg nimic dintr-o întreagă propoziție. Auzeam peste tot „Nameen?”, despre care am înțeles până la urmă că este „you know what I mean?'” și altele la care mă întrebam: Oare e în engleză? Sau e un nume? Chiar mi-a pus o întrebare și ar trebui să răspund acum?
Pe măsură ce creșteau responsabilitatea și dificultatea unui job, creșteau, desigur, și nivelul conversației, specificitatea și complexitatea cuvintelor folosite. O parte bună din presiunea pe care o simțeam și seriozitatea cu care priveam fiecare zi de muncă avea în spate acea teamă că nu voi înțelege ce mi se spune sau ce sunt întrebată și nu voi putea să-mi fac treaba cum se cuvine.
Alt lucru greu a fost să mă asigur când treceam strada, să mă obișnuiesc cu faptul că mașinile merg toate „pe contrasens”, iar nivelul următor de „greu” a fost să conduc pe partea cealaltă a străzii, lovind mereu portiera cu mâna dreaptă, căutând schimbătorul.
Vreo patru ani mai târziu, eu mi-am îndeplinit visul de a fi graphic designer și iubitul meu senior engineer, ne-am luat o mașină și ne-am mutat într-un apartament singuri. Era în sfârșit totul așa cum ne imaginaserăm. Și totuși…Au fost câțiva ani buni în care am lăsat deoparte latura mea nebunatică și amuzantă. Am devenit foarte serioasă, perseverentă și concentrată pe viața profesională. M-am „sălbăticit” pentru un timp și am ales să blochez latura emoțională din mine.
Eram mai distantă, zâmbeam mai puțin și mă concentram din ce în ce mai mult pe muncă. Colegii mei credeau că sunt doar introvertită. Nici eu nu mai știam cine sunt. Diana din Vâlcea, Didi Nebunatica, amuzantă, visătoare și puțin iresponsabilă devenise Diana din Londra, o tânără foarte conștiincioasă, determinată, tăcută, și de-a dreptul disperată să devină foarte bună, să învețe ca un burete tot ce poate. În 2017 era pentru prima oară când aveam un loc de muncă pe care îl iubeam, alături de oameni extraordinari din toate colțurile lumii și nu îmi permiteam să îl iau for granted. Biroul era colorat, colegii tineri și cool, mentorul cu experiență și răbdare. Simt că am învățat acolo grafic design într-un an cât pentru zece și sunt foarte recunoscătoare pentru ce am experimentat. Mi-am dovedit că pot și mi-am crescut stima de sine.
Ne făcuserăm prieteni, ne bucuram de experiențe culturale minunate și călătoream. Bifam toate obiectivele. Eram alta acolo și viața însăși era altfel – cu multă vacanțe în Amsterdam și Paris cu trenul, cu plimbări de admirat căprioarele în Bushy Park, explorat zone din UK absolut superbe, plimbări cu bicicletele în Kingston, by the river. Frumusețe la fiecare pas.
Și totuși…Ceva lipsea.
Într-un an, am petrecut Paștele în New York și chiar dacă am apreciat mult plimbarea pe aleea cu cireși japonezi din Central Park, slujba de înviere din biserica ortodoxă grecească și ne-am minunat de Times Square, în ziua de Paște m-aș fi teleportat la mine în România, la țară, unde se punea masa dimineață, se cânta Hristos a înviat, iar preotul venea pe la fiecare să ciocnească oul roșu și îl păstra mereu pe cel câștigător, într-un spirit glumeț.
În fiecare vacanță acasă, plângeam pe treptele blocului meu din Ostroveni, de lângă „maidan”. Locul care mă plictisea profund cândva devenise o oază de liniște pentru mine. Plângeam știind că în trei zile mă întorc „acasă” la Londra, unde nu vine nimeni când mă doare ceva, unde nu înțeleg glumele colegilor care mă cred introvertită, unde nu am telemea, ouă de la mamaie, zacuscă și piftii. Piftii am făcut și eu acolo o dată, dar mi-a căzut în oală capacul de la borcanul cu sare și a ieșit un fel de saramură cu gust de usturoi. Never again, am zis. Sarmale, salată de boeuf și cozonaci am învățat să fac, dar nu aveau farmec fără gălăgie și zgomot de farfurii la masă.
Ne lipseau glumele românești puțin deplasate, un salut cu Hristos a înviat!, o slujbă de Înviere, un grătar pe malul râului, o distracție la cabană cu prietenii, gustul de roșii și castraveți din grădină, dudele, mirosul de salcâm, aerul curat de la țară și timpul cu familia. Și mai mult, ne doream un copil, pe care neapărat voiam să-l creștem acasă, să-și cunoască rădăcinile.
My London diary 12.3.2021
Jurnalul meu o să se scrie după plecarea din Londra. Aici a fost plin și a fost gol. A fost greu și a fost ușor. A fost oribil și a fost extraordinar. A fost pierdere și regăsire. A fost izolare și sărbătoare. A fost sărăcie și abundență. A fost viață. Și iubesc tot ce a fost și ce mai este. De când nu am mai scris, simt că „am ajuns mare”, cum preconiza unchiul Gheorghe, Dumnezeu să îl ierte. De când nu am mai scris, mamaie a fost diagnosticată cu cancer. Toată lumea a intrat în hibernare. Pandemie i se spune. De un an, pupicii și îmbrățișările au devenit ilegale. De când nu am mai scris, am mers la psiholog. Am avut probleme de anxietate, atacuri de panică, am plâns mult. Am tânjit după grătare cu prietenii și după sunetul de greieri. După mirosul de drob și friptură de miel la Paște. După un ou ciocnit cu un vecin. După cântatul cocoșului, sunetul focului în sobă, după Las fierbinți. După mirosul de văcuță, salată verde din grădină. Se vede că mi-e foame, nu? Mi-e dor de oameni. Și totuși…tot de pe atunci mi-am găsit calea profesională. Devenisem bună la design, începusem propria afacere. Muncisem pentru mine până când devenise totul împotriva mea. Până am cunoscut burnout-ul.
Tot răul spre bine, se spune. Deschid ochii, știu ce îmi doresc și ce nu îmi doresc, ritmul cu care pot funcționa încât să mă bucur în continuare de ceea ce fac. E timpul pentru o pauză. De mai puțin de o lună singura mea grijă este să am grijă de mine. Dorm mult, des, cu poftă și zâmbetul pe buze. Când închid ochii văd din nou flori, cum vedeam în copilărie când mă puneam în pat – de toate formele, culorile și aranjamentele.
Mâine pe vremea asta suntem acasă. Mașinuța noastră nu mai e a noastră. Am super plâns după ea mai devreme. Mă simt pregătită și în același timp, atât de nepregătită. Nu știu cum mai e să ai oameni în jur. Oare o să fie prea mult? Prea greu? Prea puțină intimitate? Oare o să ne readaptăm? Doamne, cât am crescut… te iubesc Kingston. UK. Mulțumesc pentru tot.
Decidem să ne întoarcem acasă la Vâlcea după pandemie, fix când totul părea perfect. Începusem să nu mai dau cu mâna dreaptă în portieră căutând schimbătorul și să conduc natural pe partea cealaltă a străzii. Depășisem, în sfârșit, și bariera lingvistică și reușisem să râd la glumele lor, fără să intru pe Google Translate.
Înapoi acasă, fiecare persoană pe care o întâlneam ne întreba: de ce v-ați întors?, iar mulți completau cu certitudine: Aici nu ai ce face. O să regretați. După aproximativ un an au încetat întrebările și patru ani mai târziu putem spune cu mâna pe inimă că nu am regretat nicio secundă, cum nu am regretat vreoodată nici că am fost plecați. Experiența londoneză ne-a crescut, ne-a responsabilizat, ne-a deschis mintea, ne-a făcut oameni mai buni și ne-a oferit un start extraordinar în viața de familie.
Astăzi lucrăm de acasă, din casa noastră, avem o fetiță perfectă, ne vedem săptămânal cu familiile noastre, ne petrecem weekendurile la țară, mâncăm hrană curată din grădină, avem mereu ouă de la mamaie, ne bucurăm de sărbători cu familia, ne mozolim mâinile în pământul unde am plantat lavandă și ne amuzăm că fetița noastră ar fi putut crește la Londra, dar în schimb este mereu plină de nămol pe la gură, sare prin toate bălțile, mănâncă fructe nespălate direct din pom și se ceartă cu furnicile.
Sigur că am muncit și am sacrificat multe ca să putem avea azi o viață liberă la Râmnicu Vâlcea. Am învățat, am progresat, am devenit (aproape) de neînlocuit la firmele și cu clienții cu care am lucrăm, putem lucra remote și putem contribui fiecare cu ceea ce știe să facă mai bine, în timp ce ne cântă cocoșul la fereastră.
Am ales să ne întoarcem și ne este foarte bine aici, dar nu ar fi existat nimic din magia aceasta dacă nu ne dezrădăcinam mai întâi, dacă nu treceam prin durerile devenirii noastre ca oameni mari de peste țări și mări. Asta a însemnat pentru mine locuitul în străinătate: o a doua naștere, una conștientă, în care m-am simțit și copil, și mamă. Londra m-a responsabilizat și m-a pregătit pentru rolul de mamă pe care-l trăiesc acum, zece ani mai târziu. Ne întoarcem acolo în fiecare an pentru câteva zile cu inima plină de recunoștință. Uitându-mă în spate, simt că Londra mi-a mai oferit o încă viață în dar.
Foto: arhiva personală a autoarei, Felicia Simion, Unsplash.com
