M-am născut în Negrești-Oaș, acolo unde liniștea e mai groasă decât plapuma de iarnă și timpul are chef de vorbă doar cu clopotele. Într-un colț de Românie unde și praful pe uliță pare nostalgic. Bunicii? Maeștri Jedi ai ospitalității. Îmi serveau porții generoase de iubire în farfurii de supă, îmi împătureau visele în cearceafuri calde, cu miros de apret și liniște, și îmi predau lecții de răbdare cu ochii pironiți pe ceasul care nu se grăbea nicăieri. Pe atunci credeam sincer că „acasă” e ceva solid, ca o movilă de pietre. Nici vorbă. „Acasă” e, de fapt, un verb grăbit, care-și schimbă timpurile după cum bate vântul schimbării.
Prima mutare a fost Baia Mare, un oraș în care adolescența mea a prins viteză și contradicții. Orașul adolescenței mele – acolo unde prieteniile se evaporau mai repede decât o cafea uitată pe sobă. Și, la fel de amar. Totuși, atunci, „a pleca” era sinonim cu „a reuși”. În capul meu adolescentin, plecarea era o fugă cu sens, o promisiune că nu rămân blocată în provincial. Nu era despre ce lăsam în urmă, ci despre ce îmi doream să găsesc în față. O doză mică de rebeliune și una mare de speranță. Baia Mare a fost locul în care mi-am dat seama că nu trebuie să te încadrezi în decorul din jur ca să aparții. Poți să fii altfel. Poți să visezi lucruri mai mari decât orașul tău și mai profunde decât bancurile de pe coridorul liceului. A fost prima zonă de antrenament a voinței. Acolo unde, cu fiecare zi, învățam că timpul pierdut cu oameni nepotriviți costă și se plătește în momente bune pierdute de dragul unei false integrări.
Târgu Mureș a fost următoarea oprire pe această autostradă existențială plină de gropi și revelații. Acolo, medicina mi-a făcut ochi dulci. Halatul alb, perfuziile, bisturiul– toate păreau piese dintr-un puzzle al maturității. Am învățat să fac injecții, să asist la operații și să mă uit la fața urâtă a realității… direct în retină. Totuși, după ce viața mi-a aruncat în brațe o tumoră cu pretenții de plot twist hollywoodian, direcția s-a schimbat brusc. Medicina a fost înlocuită cu altă terapie: teatrul. Cu alte cuvinte, bisturiul a fost abandonat pentru un stilou și n-a fost deloc o pierdere. De fapt, a fost una dintre cele mai câștigătoare „pierderi” din viața mea. Teatrul nu doar că mi-a salvat imaginația, dar m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să-i salvezi și pe ceilalți– prin empatie, prin povești, prin voce. În spital salvezi corpuri. În teatru, dacă ai noroc, salvezi suflete.
Aventura mea nu se oprește aici. În Cluj-Napoca, s-a întâmplat rescrierea. Am început să respir teatru ca pe aerul de dimineață– puțin rece, dar atât de viu. Am scris articole în Tribuna, Scena.ro, Aplauze și LiterNet– douăzeci și patru la număr și fiecare cu sufletul la vedere. Am fost invitată la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, la Piatra Neamț și la Gala Hop. Dar mai ales la Turda. Aici, scena nu e doar loc de expresie, ci și de exorcizare. Aici, am învățat că uneori trebuie să te joci pe tine pentru a te înțelege pe bune, că e perfect în regulă să fii vulnerabil. Că autenticitatea nu e slăbiciune, ci forță nefiltrată.
Ah, Turda! Am ajuns acolo cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru de la Turda, în calitate de corespondent invitat pentru GraFITT– revista festivalului. Mă pregătisem pentru un maraton de spectacole, dar ceea ce am descoperit a fost un safari cultural în toată regula. Un amestec savuros de experți teatrali, critici și regizori cu CV-uri cât Biblia, alături de oameni care încă se uitau derutați la actorii de pe stradă întrebându-se dacă nu cumva e o manifestație sindicală. E genul de loc unde într-un colț se discută Stanislavski și în celălalt se dezbate dacă teatrul stradal e o formă de entertainment sau doar niște oameni costumați care blochează traficul. Tocmai acest contrast face locul delicios. Turda are farmecul acela de provincie care învață rapid și iubește sincer. M-am simțit ca-ntr-un sitcom regizat de Fellini, dar sponsorizat de Ministerul Culturii. A fost și amuzant, și profund. Când vezi o bunică din public care întreabă „da’ când începe filmul?” în timp ce actorii joacă Hamlet în fața ei, îți dai seama că faci parte dintr-o revoluție culturală în direct.
Am colaborat cu proiectul Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc– Feminin, am făcut reel-uri pentru pizzerii locale (pentru că nimeni nu-ți spune că uneori cultura are gust de pepperoni), am jucat roluri de la Olga (într-un lungmetraj încă în lucru) până la Baba Marica în spectacolul voluntarilor Teatrului Național Cluj-Napoca. Fiecare apariție, fiecare rol, era o mini-revoluție internă. Nici nu știi câte fețe ai până nu ți se cere să le joci pe toate. Nici nu știi ce forță ai până nu te trezești obosită, flămândă, cu cearcăne cât destinul, dar totuși pregătită să urci pe scenă și să spui povestea altcuiva de parcă ți-ai jura viața pe ea.
Dar hai să nu ne păcălim. Viața nu e numai festivaluri și aplauze. A venit și actul cel mai greu: o relație abuzivă cu un actor. Unde? În Cluj-Napoca. Da, au fost blocaje, nu doar pe rețelele sociale, ci și în suflet. A fost o piesă prost scrisă în care am jucat fără scenariu și fără drept de replică. Iubirea, în varianta lui, era o dictatură cu aplauze înfundate. N-am ieșit elegant. Dar am ieșit. Și, în caz că mai avea cineva dubii, asta e forma supremă de curaj: să ieși când toți aplaudă decorul, dar tu știi că se prăbușește în spate. Am învățat că a pune punct nu e o slăbiciune, ci o virgulă urmată de o propoziție mai sănătoasă. Că iubirea nu trebuie să doară ca să fie profundă. Că iubirea sănătoasă nu are regizori, ci doi autori cu pixuri proprii.
După ce am închis acea cortină, am pășit pe o scenă complet nouă: politica. Nu cea din platourile TV, ci cea de pe teren. Cu bocanci, nu cu balerini. Drumuri prin sate, povești spuse de oameni cu palme tari și ochi calzi. Acolo unde „promisiune electorală” înseamnă să te ții de cuvânt, nu doar de slogan. În acele comunități mici, am regăsit ecoul propriei copilării. Bunicii din Vama, satul din apropiere de Negrești-Oaș, nu mai erau doar o amintire cu gust de compot, ci deveniseră hartă afectivă, punct cardinal în GPS-ul sufletului meu. Politica a fost, culmea, cea mai sinceră formă de dialog. Nu te poți ascunde în fața unui bătrân care te întreabă, fără ocolișuri: „ce-ai făcut, fată, concret, pentru satul ăsta?” Răspunzi sincer sau nu răspunzi deloc.
Să fim serioși, niciun portret decent nu scapă fără o doză zdravănă de introspecție cu accente de ironie: traumele nu sunt doar suferințe, ci adevărate săli de fitness pentru caracter- te pun în genunchi, dar tot ele îți tonifică voința. Când treci prin greu, începi să lupți pentru ce vrei, nu doar să speri că vine. Îți antrenezi reziliența așa cum alții își antrenează bicepșii. Și, cu timpul, ajungi să înțelegi că suferința nu e o rușine. E o școală. Nu te face neapărat mai bun, dar sigur te face mai conștient, mai viu. Și, cu puțin umor, chiar mai simpatic. Fiecare rană devine o inițiere; fiecare eșec, o piesă nouă de teatru în care tu ești regizorul, actorul și, cel mai important, omul care decide când se trage cortina.
Așa că, dacă mă întrebi „de unde ești?”, ia loc. Urmează turul ghidat: Negrești-Oaș pentru rădăcini și miros de pădure, Baia Mare pentru lecția despărțirii de comoditate, Târgu Mureș pentru halate și schimbări bruște, Cluj pentru metamorfoză și teatre interioare, Turda pentru contraste comice și revelații sincere, iar politica pentru redescoperirea omului din om. Fiecare loc e o carte de vizită pe care am scris-o cu litere mari și cu inimă plină.
Poate că n-am fost niciodată dezrădăcinată. Poate doar mi-am schimbat ghiveciul la fiecare anotimp. Am învățat că dacă ai niște soare, niște oameni de nădejde și o glumă bună în buzunar, poți să înflorești și-n Sahara. Sau măcar să supraviețuiești cu stil. Am învățat că nu-i nimic rușinos în a o lua de la capăt. Ba chiar, e dovadă de curaj. Că până la urmă, viața nu se trăiește în certitudini, ci în curajul de a face următorul pas, chiar și când ți-e frică.
Cam asta-i povestea. Între două guri de aer și trei schimbări de adresă, între trauma ca turnesol și iubirea ca activism civic, între teatru și politică, s-a născut portretul unei femei care-a înțeles că dacă tot trebuie să joci un rol în viața asta, măcar să-ți scrii singură replicile. Dacă poți, să le scrii cu umor, cu drag, cu un strop de nebunie sinceră și, în cele din urmă, viață. Că doar așa se face artă.
Foto: Arhiva personală a autoarei.
