Pe când eram mică, îmi doream să fi fost băiat. Mi se părea că băieții sunt mai simpli, au mai multă forță și fac mereu sport. Sau, cel puțin, băieții din preajma mea așa erau. Îmi plăcea să joc fotbal cu ei. Credeam despre băieți că suferă mai puțin; ce-i drept, din mediul în care trăiam începusem să am această convingere.
La 27 de ani decid că sunt pregătită pentru un copil. Sunt printre norocoase: o sarcină ușoară, plimbări în natură, sport, iubire și concentrare pe construirea unui cuib confortabil pentru toți. Asta în exterior. În interior, simt o avalanșă de emoții. De la extaz până la frică, le-am trăit pe toate în cele 9 luni, așa cum nu mai trăisem.
Pe parcursul sarcinii am simțit în mod real, poate pentru prima dată în viața mea, mândria și darul de a fi femeie, de a fi creatoare de viață. Aveam șansa să întâlnesc o ființă de la început, de la punctul zero. Am simțit încântare. Am ocazia să înțeleg și să particip la construirea unui om. Dar, wow, ce responsabilitate!
Oare o să pot să fac eu asta? Dar dacă se întâmplă ceva ce nu e în controlul meu și pierd tot? Cum o să mă descurc cu toate sentimentele? Îmi e frică.
Blochez repede această emoție. Mă știu optimistă din fire și nu e acum momentul să explorez această teamă.
Aflu că o să am o fetiță și mă bucur, pentru că vestea vine ca o prelungire a stării mele de mândrie. Îmi trece prin gând că, cel puțin teoretic, are șanse să ajungă la aceeași experiență de a crea viață și ea la rândul ei. Desigur, povestea ei ar putea fi alta și e în regulă, dar îmi permit să mă bucur de acest gând plăcut.
S-a născut această mică făptură. Stau și o privesc ore în șir și tot ce pot să spun este doar: „Uite, zâmbește ca oamenii.”
Încremenesc de uimire. Repet expresia „ca oamenii”. Nu că nu aș fi știut că e om, doar că mă refeream la oamenii mari, cu toate expresiile lor. Repet ca un ecou uimirea mea, ca și cum îmi doresc să nu se piardă, să rămână mereu în mintea mea. „ Ca oamenii” – se întinde, se tolănește, cască, comunică cu ochii.
M-am pregătit ca primul an să fie despre țipete, somn/nesomn și mult greu, iar abia mai târziu, după ce mai crește, să apară și lucrurile plăcute. Ce neștiutoare!
„Bine ai venit în lume.”
Sunt impresionată cât de nouă este această versiune de om. Mă amuz la gândul că, dacă ar fi să o întrebe cineva „Câți ani ai?”, ar răspunde: o zi, nouă zile sau trei luni.
Primul an ne-am apropiat fizic, i-am oferit culcușul din brațele mele. Ne acomodăm amândouă cu această lume nouă și o port peste tot cu mine: la mare, la munte, la familie, la prieteni și pe la sărbători. Îi arăt cam ce facem pe aici, în lume.
Ne dezvoltăm un limbaj unic de comunicare, prin sunete și gesturi. Înțeleg că fiecare plâns îmi spune altceva, fiecare gest transmite ce nevoi are. Mai târziu, notez cuvinte dintr-o lume în care „pomelo” înseamnă „împreună”. Vreau să le păstrez ca amintire.
Ce superputere să dai sens cuvintelor după bunul plac! Dar stai…asta se întâmplă mereu în spațiul dintre două persoane. Interesant!
Totul începe să fie din ce în ce mai „real”, dar nu trece faptul că încă îmi e frică, chiar dacă blocasem cu ceva vreme în urmă aceste sentimente. Vor să fie văzute.
Nu știu cum să le trăiesc. Nu reușesc să dorm prea bine noaptea. Cer ajutor și, până la urmă, reușesc să dezleg aceste sentimente, măcar puțin.
Călătoresc cu ea în lumea ei. Îmi amintesc că este și a mea, doar că eu am uitat să o privesc cu ochii curioși ai celui care vede ceva pentru prima dată. Ea admiră și își dorește să păstreze tot, devine un colectionar de clipe, experiențe, dar și obiecte. Celebrează diversitatea naturii și îmi cere să o ajut, să fiu suport. Îmi imaginez că îmi spune:
Păstrez la tine în buzunar,
Bucăți simbol din calendar,
Un pic cam greu ca să le car,
Un univers îți dau în dar.
Flori, nisip, castane și-o piatră
Dintr-o lume fermecată
Ce mi se arată mie,
Aș vrea să ți-o dau și ție.
Descoperim și redescoperim împreună texturi, culori și sentimente noi.
Pe măsură ce crește, își dorește să exploreze și singură. Observ cum absoarbe nu doar de la mine, ci și de la alți oameni din jur. Și câteodată e greu. Trebuie să ies din visare și să privesc realitatea, să învăț să o văd și altfel. Să privesc curioasă, așa cum mi-a reamintit chiar ea.
Să fiu mamă m-a făcut să realizez că e nevoie să învăț să jonglez între învățare și dezvățare, ritm, limite, conflict, reparație și schimbare – ale ei și mai ales ale mele. Aceste momente se împletesc cu cele în care timpul se dilată, în care nimic nu mai contează decât acel prezent pur. Cu tot ce este. Sunt momentele în care ne giugiulim, ne hârjonim, ne prindem de o glumă bună sau ne apucă dansul pe vreun musical. Momentele în care căutăm și găsim împreună soluții la diferite situații. Momentele de conflict, perseverență și reușită atunci când lucrăm la o coregrafie de gimnastică pentru concursul de talente de la școală. Acele întâlniri de priviri în care cuvintele nu își au rost pentru că am înțeles amândouă ce simțim. Momentele de citit împreună, cu intonație și haz, care ne adună în aceeași poveste. Îmbrățișările care alină și cele de revedere sau despărțire. Mesajul de 8 martie pe care l-am făcut tablou și care este preferatul meu:
Mami, te iubesc! Știai că iubirea se simte foarte bine?
Acest eseu a fost citit în cadrul evenimentului de storytelling Seară de Poveste în București.
