De la o vreme, mi-a picat fisa că scriu poate foarte prost… dar mă gândesc, oare voi crede vreodată că scriu „bine” dacă nu fac eu niciun efort să cred asta? Oare pot să scriu „bine” dacă nu cred deloc că pot? Eu n-o să pot ști niciodată. Doar alții o să poată să-mi spună (și eu pot să aleg să-i cred sau nu, deci, până la urmă, tot în interiorul capului meu trăiesc).
De asemenea, mă confrunt cu o oarecare…distanță(?) față de tot restul lumii. Nu știu de când și nu știu dacă aș vrea să mă simt complet inclusă, dar… Salut, lume! asta sunt eu, un fel de creatură care se ascunde foarte bine în spatele cuvintelor și am scris multe, multe cuvinte.
Iată câteva, în haine groase de metafore care fac aluzii la alte metafore:
spațiile goale dintr-un pahar de budincă / alocuri
desene uitate pe foi de xerox
stângaci hașurate
pe care scrie „te iubesc, mami”
în speranța zilei de mâine
care a venit ca un val imens
ce a înghițit un mare oraș din mine
clătite pe care azi nu le mai mănânc
dar pe care le fac sperând să-mi aduc aminte de gustul lor vechi
un spate de bloc nou pe care îl explorez de parcă aș fi în vizită în alt județ
și o benzinărie pitorească în care vreau să te scot la întâlnire
și tu poate nu m-ai crede
dacă ți-aș zice ca sunt nostalgică după scaune de lemn cu pernele roase
și după magazinul de pe o stradă largă, dar claustrofobă
și după felul în care îți evitam privirea când zâmbeai
dar să știi că te fixam cand te încruntai abătut
ca un părinte fumător pe care-l simt mai mult ca pe un tovarăș de suferință
și-mi amintești de călătoriile cu familia la un bâlci gălăgios și răcoros și gol
și-ntr-un magazin de mobilă din alt oraș
tot alt oraș
euforic
uneori simt cum mi se aplatizează inima
și devine doar o cochilie goală pe interior
un hău imens pe care îl simt ca pe o durere patologică.
uneori mă simt ca și cum zăpada albă care acoperă aceste peisaje e doar un mucegai palid
ca și cum inexplicabil nu mai pot decât să expir și mă sufoc
un dor neîntrerupt, niciodată satisfăcut
doar mocnit de indiferență până-n împlinirea lui
doar incapacitatea de a duce ceva la bun sfârșit
uneori dacă mă respecți îmi schimb părerea despre tine și îmi vine greu să nu te consider puțin ridicol
și îmi pare rău de toate cărțile pe care de acum încolo nu voi mai apuca niciodată să le citesc
și de toți oamenii pe care i-am lăsat în urmă căutând o schimbare de peisaj
și de toate zilele tale de naștere la care nu am fost
și de tot timpul pierdut amânând un cuvânt
căci doar de un cuvânt era nevoie
cer violet
aici e locul meu
când mintea mi-e un chist mare și greu
mirosul de aer curat se îmbină cu cel de plastic ars
gardurile de lemn cu zidurile de beton
hale industriale cu acoperișuri de hambare
lebede albe și ciori negre
un măceș îmi trimite o îmbrățișare spinoasă
locul ăsta nu mă judecă
și nici nu mă întreabă de licărirea ce de prea mult timp mi-o tot pierd
pe deal
aș vrea să rămân aici sus
unde eu sunt doar eu
dar și aici mă leagă
grijile de acolo jos
aici e aerul rece și nu bate lumina decât ca o adiere
aici pot să nu gândesc nimic timp de ore
acolo e mereu prea cald sau prea rece
prea târziu sau prea devreme
negru
negru ca penele ciorilor murdare
negru ca pământul arăt
negru ca florile carbonizate
negru ca doua găuri negre, și cu încă una în locul inimii
pământ
nu mai sunt de oțel…
când era luna plină eram sigur de asta
dar acum sunt altul, mai moale
nu sunt nici de sticlă, cum am fost o dată
sunt de pământ, căci mă sfărâm în pumnul tău strâns
și poți să mă calci în picioare
și îmi încerc norocul, cu șanse egale cu zero
porc spinos
știi, ai putea sa ștergi cu mine pe jos acuma
am țesuturile moi expuse
fără să-mi pese
și trag zilnic de un picior care nu mai vrea sa meargă
și în fiecare noapte aud un plescăit de după tufișuri
și zi după zi trăiesc zi după zi
că altfel nu mai știu cum
animale
sunt prietenă cu toată lumea de pe planetă
toată lumea poate să mănânce o bucată din mine
sunt o uriașă gazelă moartă la dispoziție
poate orice vultur să-mi ciugulească din măruntaie
negru și roșu, și murdar de la nisip
și câine infect, gât rupt și galben închis
nu sunt în stare să vorbesc, îmi pare rău
pot doar să fac bule din nas pe care să le spargă gâzele
și să-mi tresar mușchii și să mângâi numai pe cine nu vrea sa fie mângâiat
sfârșitul lunii aprilie (lumii)
te-aș găsi la capătul lumii
și m-ai găsi
cand ulcerul n-ar mai avea ce să mănânce
când piciorul mi se va rupe de tot
când se va scurge tot ce a rămas din eu
sau din el
sau din ea
sau din el…
când vântul nu va mai avea ce păr să pieptene
a căzut tot
aș avea obrajii în formă de pumni
de la pumni în ei
și hainele pline de sânge
de la sângele în care îmi place să mă bălăcesc
când nu voi mai avea la ce să renunț
și poate mă voi găsi pe mine cel real
sau mai bine nici nu va mai conta
voi ierta tot ce ar putea fi de iertat
și voi fi gata să te iert și pe tine că ești om
am avea tot timpul din lume să mergem doar
un picior în fața celuilalt
