Când mă gândesc la bunica din partea tatălui, simt miros de plită încinsă și cozonac și aud scârțâitul roților de căruță coborând din deal la amiază. Am făcut din imaginea ei o sursă de nostalgie pentru un trecut care trăiește mai frumos în amintire decât a fost în fapt, pentru ea și pentru mine. Ca mulți alți copii ai tranziției, crescuți cu povești romanțate despre tradițiile românești „autentice”, care au supraviețuit chiar și tentațiilor progresiste ale comunismului, prețuiam felul de a trăi al bunicii de după tată ca pe o comoară identitară. O comoară de care puteam fugi atunci când devenea prea reală și la care mă întorceam ca un turist în muzeul memoriei, în limita suportabilului corporal și psihic.
În schimb, bunica din partea mamei, Ecaterina, e pentru totdeauna asociată în mintea mea cu mirosul de acetonă. Și ea e de la țară, dar a visat mereu orașul. Nu știu să fi copt vreodată cozonaci, avea aragaz pe butelie. A purtat galoși de cauciuc și a muncit și la CAP (Cooperativă agricolă de producție), și pe ogoarele proprii după 1989, dar își făcea unghiile cu ojă roșie înainte să meargă la câmp. Nu a mers cu căruța prin sat, dar și-a luat trabant și un vecin drept șofer la trecerea dintre milenii. A fost mereu prea aranjată, prea cochetă, prea vorbăreață, prea plimbăreață, prea băgăreață, prea colorată, prea modernă – cel puțin în ochii bărbaților din familie, care ar fi vrut-o mai umilă și mai „la locul ei”. Îi plăcea să iasă în lume, să se îmbrace la modă, să poarte tocuri și aur, să-și decoreze și redecoreze gospodăria.
Casa ei s-a schimbat de nenumărate ori, în ritmul creșterii și descreșterii prețului cireșelor și strugurilor pe care le vinde pentru un plus la pensia aproape inexistentă. În curte au apărut și dispărut neîncetat căsuțe de lemn, terase pentru dansat manele, spații de relaxare subterane și supraterane, paturi king size în aer liber, fotolii și bucătării improvizate. În casă au fost ridicați și mutați pereți, schimbate mobile și decorațiuni într-un ritm mai alert decât cel al cataloagelor Ikea. Într-o vară totul poate fi roz, în toamnă albastru, roșu sau multicolor. A produs și reprodus un altfel de acasă pentru ea și pentru noi, un spațiu pe care abia acum am învățat să îl explorez ca pe un art environment vernacular și accidental. Un decor în stil flux de conștiință, dependent de inspirația și starea de moment. Un bricolaj fluid de culori, texturi, materiale și obiecte.
Femeile întruchipează „acasă”
Casa și felul de a fi al bunicii Ecaterina nu s-au mulat niciodată pe așteptările sociale despre tradiție, sentimentul de fi acasă la țară sau despre rolul femeii ca bunică. Tocmai pentru că imaginea și universul ei domestic contrastează cu aceste tipare, am fost învățată să mențin distanța, să o văd ca pe cineva de care nu mă pot apropia și alături de care nu mă pot simți acasă, pentru că nu răspunde rolului pe care „trebuie” să îl joace în raport cu mine. Disciplina patriarhală în care trăim ne-a învățat că femeile sunt responsabile de întreținerea lui „acasă”, conform regulilor de respectabilitate, normalitate și decență valabile într-o anumită comunitate la un moment dat. Nu e vorba doar de faptul că femeile se îngrijesc în proporție covârșitoare de sfera domesticului ca spațiu fizic ce trebuie curățat, spălat, întreținut, ci că tot ele sunt cele de la care așteptăm o muncă afectivă și simbolică, menită să susțină sentimentul de familiaritate și confort emoțional. Mamele, bunicile și casele lor sunt adesea refugii afective, inclusiv pentru copii deveniți adulți și pentru nepoți. Le cerem să mențină pentru noi spații sigure și feluri de a fi încremenite în timp, la care să putem reveni oricând, chiar și după o lungă absență.
Feminista britanică Irene Gedalof arată într-un volum colectiv despre (dez)rădăcinare că femeilor li se cere să mențină aparența stabilității și familiarității unui „acasă” în fața schimbărilor permanente din lumea modernă. Acestea construiesc și reconstruiesc sentimentul de acasă pentru ceilalți, dar sunt și cele de care depind conceptele de familie, de comunitate și identitate. Prin prisma capacității lor de reproducere biologică, corpurile femeilor devin rădăcini identitare și simbol al reproducerii culturale. Sunt surse de apartenență, fie ea familială, etnică, rasială sau națională, în principal pentru că toate aceste feluri de a aparține sunt bazate pe idealul originii comune date de naștere.
Irene Gedalof o invocă pe teoreticiana feministă Luce Irigaray, care spune că femeia este „solicitată să fie loc, să îndeplinească acea funcție simbolică de a fi loc pentru alții, mai degrabă decât să-și ocupe propriul loc sau chiar să aibă loc”, adică i se cere să se dedice susținerii și supraviețuirii familiei, spațiului domestic și sentimentului de apartenență, familiei și familiarității, în loc să existe în proprii ei termeni și într-o identitate definită de ea însăși. Desigur, autoarele feministe se referă la narațiuni identitare ample și la colectivități, nu la poveștile limitate ale unui individ. Păstrând proporțiile, cred că și eu am așteptat de la bunica Ecaterina să fie loc și să facă loc pentru mine și restul familiei, în termenii și după definițiile noastre despre ce ar trebui să fie acasă la țară și cum ar trebui să fie femeia care ne așteaptă acolo. Porneam de la presupunerea că acasă înseamnă ceea ce sociologa Anne-Marie Fortier numește stasis: un loc unde lucrurile și oamenii rămân nemișcați, destinat să fie dorit în absență sau lăsat în urmă. Fortier mai amintește că „acasă” nu e mereu confortabil și sigur pentru toți locuitorii săi. Pentru cei care se simt diferiți de majoritatea comunității sau de ceilalți membri ai familiei și refuză să se conformeze normelor sociale, el poate genera înstrăinare. Acasă poate fi și locul unde o femeie este izolată și constrânsă să se supună dorințelor altora. Un astfel de „acasă”, restrictiv și rigid, îmi imaginam și eu pentru bunica Ecaterina: să fie „normală”, să muncească fără încetare, să tacă, să se sacrifice pentru copii și nepoți, să îi pună mereu pe alții înaintea ei și să-și tempereze pretențiile estetice.
Un gest moștenit
Au fost necesare multe plecări și reveniri, dispariții, drame, despărțiri și regrupări ca să mă pot raporta altfel la bunica și la casa ei. Am înțeles treptat că „acasă” nu trebuie să fie un spațiu blocat în tradiții imaginate, ci poate fi ancorat în prezentul trăit. Tot Anne-Marie Fortier vorbește despre acest mod alternativ de a imagina sentimentul de acasă: nu legat de un loc sau de trecut, ci de oameni și de legăturile dintre ei. În această perspectivă, „acasă” devine atașat unui corp drag sau unei relații. De fapt, aici voiam să ajung: la un „acasă” construit și reconstruit prin relații feminine transgeneraționale. Și prin fotografie.
M-am apropiat de bunica Ecaterina și de imperiul ei domestic prin fotografie. Pentru ea, fotografia este un pretext să își pună în scenă aspirațiile pentru o viață bună, trăită într-un oraș imaginar, unde principiul estetic și iubirea pentru ornamentație înving durerea, plictiseala, bătrânețea. Când facem poze, își așează privirea, zâmbetul, bijuteriile ca și cum ar intra într-un rol de doamnă visătoare și cochetă, prezentă-absentă, gata să mă lase baltă și să se întoarcă în decorul ei de vis.
I-am făcut o mulțime de poze, dar n-am surprins-o niciodată nepregătită sau spontană. Mai mult, în zecile de shootinguri improvizate pe care le-am făcut împreună, același gest revine mereu, oricât încerc să o conving să renunțe la el sau să încerce altă postură. De fiecare dată când apare camera între noi, urmează aceeași coregrafie lentă: mâna dreaptă, încărcată de inele, se ridică ușor sub bărbie sau se așază cu tandrețe pe obrazul drept, în timp ce stânga îi susține brațul, iar capul se înclină într-o parte. Privirea, la rândul ei, fie alunecă melancolic spre obiectiv, fie îl străpunge direct, cu determinare. Am înțeles că e un comportament învățat într-o altă epocă, când se valorizau altfel de posturi și atitudini în fotografie, iar instantaneul și selfie-ul nu existau în repertoriul fotografic al românilor. Și totuși, gestul m-a enervat mult timp: eu căutam naturalețe, voiam să văd ce e dincolo de performance.
De curând, am aflat de unde vine obsesia bunicii de a duce mâna la obraz în fiecare fotografie. Abia când mi-a spus, ca pe o evidență, că a învățat gestul de la mama ei, l-am recunoscut într-unul dintre cele trei portrete vechi păstrate în familie- o rară mărturie fotografică a unei femei de la țară, la începutul anilor ’40, într-o vreme când imortalizarea propriului chip era încă un lux pe care țăranii și-l permiteau foarte rar sau deloc.
Mama bunicii, Eugenia, este singurul strămoș pe care îl pot privi în ochi, în trei ipostaze diferite: ca adolescentă, femeie adultă și mamă tânără, înainte să dispară mult prea devreme. Eugenia și-a făcut portretul despre care vorbesc în 1943, în timpul războiului, probabil în perioada în care trăia lipsuri crunte, iar soțul ei era în lagăr. Imaginea o înfățișează demnă și sigură pe ea. Ca privitor, ai crede că ai în față o femeie de clasă de mijloc neatinsă de traumele războiului și de greutățile vieții trăite într-o curte săracă. Astăzi, privirea întoarsă din fotografie nu mai este la fel de intensă ca în copilăria mea, iar chipul frumos și conturul mândru al corpului apar încețoșate, ca o amintire vagă pe care nu o mai poți reface în întregime. Bunica Ecaterina a ținut fotografia mereu aproape, ca pe un obiect magic dătător de putere și de ambiție pentru o viață mai bună, până într-o zi când a uitat-o în ploaie. Apa i-a șters atunci mare parte din claritate, dar ceva din puterea acaparatoare a Eugeniei răzbate încă din petele și dârele monocrome.
Detaliile biografice ale femeii rămân la fel de neclare ca și fotografia acum. Bunica mea nu și-o amintește direct, ci din poveștile altora, pe care le completează cu tăceri, ezitări, dorințe și supărări proprii, reluate în narațiuni circulare, mereu ușor schimbate față de versiunea anterioară. Era prea mică atunci când mama sa a murit, dar a făcut din imaginea ei un testament vizual și gestual, pe care îl reactivează în propriile înscenări fotografice. O moștenire pe care mi-o lasă și mie, ca martoră a acestei mișcări de mână care ne conduce la Eugenia.
Acest gest minor și aproape reflexiv este rezultatul unei memorii întrupate, care se reactivează ori de câte ori bunica se află în fața aparatului – așa cum a făcut mama sa cu peste 80 de ani în urmă. Gestul mă face părtașă la intimitatea pe care o fiică vrea să o păstreze cu mama ei absentă și inițiază un dialog intergenerațional al privirilor. Nu doar eu le privesc pe cele două femei prin fotografie, ci și ele mă privesc pe mine, ca și cum ar aștepta să le recunosc frumusețea, durerile, particularitățile, dorințele, puterea și curajul de a se lăsa văzute. Dialogul privirilor este dublat de un dialog al cuvintelor, pentru că bunica mea povestește mult despre fotografie și despre viața de dincolo de fotografie. Poate că Eugenia nu mai poate vorbi, dar bunica vorbește pentru amândouă despre ce a însemnat să trăiești ca femeie în rolurile de fiică, soție, mamă și bunică în ultimul secol, pe fundalul dictaturii militare, al războiului, al colectivizării forțate, al comunismului „așa cum a fost” și al tranziției sălbatice către capitalism.
Gestul Eugeniei și al Ecaterinei trasează un fir genealogic vizual și afectiv care leagă trei femei din trei generații și creează o relație de apropiere și apartenență peste timp. În acest context, fotografia funcționează ca depozitar și facilitator al memoriei familiale – o memorie care începe cu o femeie și care este transmisă și menținută tot de femei, prin felul în care eu și bunica relaționăm astăzi prin imagini. Descoperirea gestului mi-a dat impulsul să o privesc altfel pe bunica Ecaterina: nu doar ca pe o femeie marcată de drame ce mă preced, ci și ca pe cineva care a căutat mereu forme de intimitate și solidaritate feminină – mai întâi cu fantoma mamei, apoi cu fiicele și nepoatele ei. Poate și din acest motiv bunica nu a fost niciodată percepută ca o femeie „cuminte”: și-a construit alianțe feminine pentru supraviețuire și sprijin, pe la spatele bărbaților.
Menținerea vie a portretului Eugeniei nu este doar o repetiție vizuală, ea reproduce relația mea cu bunica și permite construcția unui alt mod de a fi acasă împreună. Un „acasă” susținut de gesturi familiare și de complicitate feminină, de imaginea unei femei de mult dispărute și de forța pe care ne-o transmite. Un „acasă” construit prin curiozitate și colaborare, eliberat de presiunea normelor sociale sau de așteptările normative despre cum ar trebui să fie o femeie/fiică/mamă/soție/bunică/nepoată în spațiul domestic.
Memoria familială se face și se desface în prezent, prin ceea ce alegem să uităm, să reactualizăm sau să reproducem în comportamente și gesturi, având un rol central în construcția identității, apartenenței și a sentimentului de „acasă”. Autoarea britanică Annette Kuhn oferă o definiție potrivită pentru acest tip de muncă a memoriei facilitată de fotografie și de gesturile pe care alegem să le comemorăm: fotografia ne pune la dispoziție bucăți din trecut, mai mult sau mai puțin idealizate. Aceste bucăți sunt doar niște urme neclare, care capătă sens doar când le adăugăm propriile noastre interpretări, total ancorate în prezent. Prin modul în care ne amintim și povestim lucruri despre familiile noastre, ne (re)creăm și (re)modelăm pe noi înșine aici și acum, găsim noi motive de a ne depărta și înstrăina, dar și moduri de a ne (re)apropia și de a ne (re)găsi. Îmi place să cred că eu și bunica ne-am regăsit printr-un gest fotografic, prin care am recuperat ceva și din amintirea femeilor care au fost înaintea noastră.
Fotografii: arhiva personală a autoarei
