Acest text conține referiri subtile la violență împotriva copiilor și cruzime împotriva animalelor.
Copii fiind în Vâlcea anilor ’90, percepeam luminișul dintre blocuri ca pe un soi de pădure fermecată. Tufișurile erau mai ceva ca vegetația din pădurile ecuatoriale. Pietrele de diverse forme și culori erau mai prețioase decât cele mai scumpe bijuterii, iar seva de la caprifoi sau de la Mâna Maicii Domnului se cățăra pe blocuri până pe la etajul unu. Dacă închid ochii, simt și acum mirosul ei divin – era mai dulce decât orice miere. Căutam trifoi cu patru foi și flori de liliac cu cinci foi, suflam în păpădii albe și ne feream de puf să nu ne intre în urechi să nu surzim. Ne frecam mâinile cu niște frunze care lăsau un puf fin, apoi îi atingeam pe față, în glumă, pe ceilalți, ca să-i piște, după care râdeam zgomotos, cu gurile până la urechi, și fugeam imediat, ca să nu primim revanșa.
Când ne juleam, ceea ce se întâmpla la ordinea zilei, pentru că încă aveam capacitățile motrice ale unor iezi fătați de două ore, căutam rapid rostopască. Îi rupeam tulpina și ne dădeam cu seva galbenă pe răni. Strângeam bobițe albe din tufișuri și le spărgeam sub tălpi, să vedem la care se aude mai tare pocnitura, sau făceam concurs de prins albine și bondari în flori, vara, pe care apoi le băgam în sticle și le agitam, să vedem care albină își revine mai repede și care reușește să iasă prima din sticlă.
Urmăream insectele roșii, precum Vaca-Domnului, când se împerecheau, dar și roiurile de furnici care cărau, cu măiestrie și disciplină, frunze și obiecte de mărimi și greutăți infinit superioare trupurilor lor firave. Fugeam mâncând pământul când apăreau gândacii mari sau rădaștele, iar cei mai curajoși dintre noi îndrăzneau să prindă câte o rădașcă și să se joace cu cleștii ei. După ploaie, căutam și strângeam mulți melci, pe care îi organizam în crescătorii. Îi țineam pe toți adunați într-un loc, așezați pe multe frunze – crescătoriile se evaporau, evident, în timpul nopții, când noi ne duceam la somn. Până a doua zi nu mai era nici urmă de melc, iar noi ne uitam dezamăgiți și încruntați la jumătățile de frunze mâncate, rămase în urma lor. Uneori ne jucam și de-a veterinarii și făceam disecții pe melci sau îi scoteam din cochilii, pentru că ni se păreau bolnavi și voiam să îi facem bine, fără să ne dăm seama cu adevărat ce făceam.
Oricum nu erau prin zonă alte animale cu care să ne jucăm, în afară de câteva pisici bezmetice, de care nu prea puteai să te apropii, că te zgâriau rapid din cap până în picioare, și câțiva câini vagabonzi, pe care îi alerga mai tot timpul vreun vecin cu parul, mai ales în perioadele în care voiau să se împerecheze, ca să nu cumva să facă pui. După ce făceau pui, aveam câțiva vecini care ieșeau la vânătoare de câini și pisici, să caute puii, să-i arunce la gunoi, să-i pună în saci și să-i înece sau să-i otrăvească. În momentele acelea, în lumea copiilor se instala pacea perpetuă, infinit mai reală și mai puternică decât toată perioada de pace relativă și stabilitate trăită de rasa umană de la Al Doilea Război Mondial. Dintr-odată, toți ne înțelegeam cu toți și nu se mai certa nimeni, indiferent de ce se întâmplase până atunci între noi. Noi eram reprezentanții binelui suprem, iar vecinii, cei ai răului întunecat, ieșit din tenebre, care amenința viața pe pământ.
Făceam echipe, repartizam roluri și responsabilități, ne organizam în ture ca să avem grijă de pui. Aveam un plan bine pus la punct și locuri identificate în prealabil și ascunse prin cartier, la care, cel puțin în mintea noastră, vecinii ori nu știau, ori nu puteau să ajungă. Acolo stabileam casele cățelușilor. Acestea erau făcute în niște cutii de carton de diferite mărimi, în funcție de câți căței mișunau pe acolo. Aduceam de pe acasă ce găseam: pături, perne, pleduri, umbrele pe care le puneam deasupra cutiei, în loc de acoperiș, ca să nu ne plouă comorile vii. Aduceam și cutii pentru apă și mâncare, din care, deși nu ne dădeam noi seama pe atunci, mânca doar cățeaua care îi fătase sau alți câini cu acte în regulă de prin cartier. Erau momente în care mutam puii atât de des, ca să îi ascundem de ochii iscoditori ai vecinilor, încât nici cățeaua nu îi mai găsea. Atunci trebuia să o căutăm noi sau, dacă nu o găseam la timp, să hrănim animăluțele cu lapte din seringă.
Adunam puii de porumbei sau guguștiuci căzuți sau târâți de pisici din cuib, majoritatea cu gâtul deja sucit, așteptând să își dea ultima suflare; pe unii îi îngrijeam, pe alții îi îngropam direct, după cum le era norocul. Veșnica pomenire și bocitoarele de la sat erau mici copii pe lângă cum plângeam noi, adevărații copii de la oraș, care le făceam porumbeilor sicrie și cruci și îi îngropam în gropi săpate bine, ca să nu cumva să se transforme în strigoi și să iasă de acolo. Pentru noi, era ceva cât se poate de firesc. Mai văzusem cazuri cu pui pe care îi îngropaserăm și pe care, în dimineața următoare, îi găsiserăm lângă groapă, probabil dezgropați de pisici direct din scorburile zeului Hades, săpate de noi mult prea superficial. Fiecare pasăre avea pe mormânt altarul ei, cu pietre colorate și flori, pe care le verificam cu conștiinciozitate timp de câteva zile sau săptămâni, până uitam de toată tărășenia sau până când găseam altceva mai interesant de făcut.
Dezvoltaserăm o pasiune aprigă pentru gropi în general și uneori săpam unele de dimensiuni potrivite cât să ne intre doar laba firavă a piciorului. La final le umpleam cu noroi și le camuflam cu iarbă și flori. Aceste gropi erau destinate „inamicilor” de la blocurile vecine din cartier, pe care încercam să îi păcălim, să îi atragem la blocul nostru și să îi alergăm până călcau în capcane. Cum legile karmei erau în funcțiune încă de pe atunci, bineînțeles că deseori uitam unde săpaserăm gropile. În goana noastră descreierată, fugăriți de „inamicii” pe care noi ar fi trebuit să îi alergăm, călcam singuri în noroi, sucindu-ne gleznele și murdărindu-ne șosetele și încălțămintea.
Furam dopuri metalice de la sticle, pe care le băteam cu piatra până le aplatizam, și ne uitam la cei mai mari cum jucau Tic și Palma, sperând să fim lăsați și noi. Jucam Elasticul, Șotronul, Pitulușul sau Țările până ne dureau gleznele și schimbam surprize de la gumele Turbo, Garbage Kids ori, mai rar, abțibilduri cu Barbie și Pokémon ca pe niște adevărate comori.
Nu prea aveam biciclete, role, trotinete sau jucării sofisticate pe atunci și puțini dintre noi mergeam în tabere, excursii ori la plimbare în oraș cu părinții. Evenimentele organizate special pentru noi, copiii – spectacole de teatru sau de muzică – erau încă nedescoperite. Nimeni nu avea bani de asta. Cel mult scăpai de acasă sau erai lăsat să te duci în Zăvoi, care, pentru noi, cei din ținuturile îndepărtate din Traian și cartierul Nord, reprezenta cea mai îndepărtată redută din limitele orașului în care puteam să ajungem. Deseori ajungeam doar în imaginația noastră. Erau un fel de tărâm magic de la capătul lumii unde se îmbinau liniile orizontului și unde auziserăm că exista un lac mare cu nuferi, în care sălășluiau monștrii acvatici de toate culorile. Mersul la ștrand sau la grădina zoologică era pentru cei mai mari. În propria lor călătorie inițiatică de eroi în devenire, ei aveau nevoie să ajungă la celălalt nivel al cunoașterii de sine absolute. Trebuiau să cucerească aceste noi tărâmuri fantastice, ca într-un veritabil bildungsroman, în care, fără doar și poate, se întorceau complet transformați.
Când oboseam, ne agățam de barele din spatele blocului sau din curtea școlii și stăteam atârnați cu capul în jos, să vedem cine rezistă cel mai mult și cui „îi vine sângele în cap” prima dată. În curtea școlii aveam niște leagăne de fier despre care auziserăm că se dau peste cap. Deși nimeni nu reușise vreodată, încercam constant imposibilul. Jucam Șotronul și desenam cu cretă pe asfalt, uitându-ne cu ochii mari și migdalați la clădirea gigantică a școlii, plină de ferestre, în care unii dintre noi încă nu călcaseră, iar ceilalți, mai mari, își duceau existența într-un univers complet paralel, de luni până vineri.
Auzisem de Super Baba Samurai, un personaj mult iubit de toți copiii din Vâlcea în anii ’90, care, deși se spunea că se plimba prin tot orașul, nu prea reușea să ajungă în cartierul nostru. Îmi aduc aminte de prima zi în care unii din noi am întâlnit-o pe Super Babă. Până atunci fusese doar un personaj fantasmagoric, un fel de mit urban în lumea copilăriei noastre, despre care doar auzisem de la alții. Era o femeie bătrână care căra în spate o desagă plină cu dulciuri pe care le împărțea copiilor. Ne-o imaginaserăm de atâtea ori asemenea lui Moș Crăciun, încât atunci când am văzut-o am rămas surprinși că nu avea barbă albă și nu era îmbrăcată în roșu. Am fost câteva secunde transfigurați și muți de uimire – nu ne venea să credem că e reală. Ne-am dus la ea timizi, ne-am așezat la coadă după ceilalți copii mai experimentați și, când ne-a venit rândul, aproape în șoaptă și cu vocile tremurânde, i-am cerut gume Turbo. Femeia s-a uitat la noi, a zâmbit și ne-a zis că ne dă dacă avem bani. Cum bani n-aveam, ne-am luat la revedere și de la Baba Samurai, și de la gume.
Mai târziu, prin cartier începuseră să circule tot felul de zvonuri despre ea. Se spunea că nu putea să dea dulciuri gratis copiilor pentru că era trimisă de bărbatul ei să muncească și că acesta îi număra fiecare monedă, iar dacă se întorcea acasă fără să fi făcut vânzare bună în ziua respectivă, se purta urât cu ea, ba chiar o bătea. Nu știu cât era adevăr și cât erau doar povești născute în lumea copiilor, dar unii dintre noi, ăia mai naivi, nu înțelegeam cum era posibil ca și adulții să bată alți adulți. Credeam că bătaia era rezervată doar copiilor, lucru care ne făcea nu doar să ne mirăm, ci și să empatizăm atât de tare cu Super Baba, încât aproape că ne doream să îi putem da noi ei dulciuri gratis.
Un alt personaj urban, cel puțin la fel de faimos ca Super Baba Samurai în lumea copiilor de pe ruta Traian/Nord, era Emil Nebunu’, așa cum îi spuneau toți prin cartier. Emil era un adult diferit de ceilalți, lucru pe care noi, copiii, îl simțeam fără să putem explica de ce. În vremurile acelea, astfel de situații erau rareori discutate în lumea adulților – mult mai des oamenii râdeau, evitau sau excludeau, decât să încerce să înțeleagă. Pentru noi, însă, Emil era unul dintre puținii adulți care părea că locuiește încă, măcar puțin, în aceeași lume cu noi. Avea ceva ludic și imprevizibil care făcea ca distanța dintre copilărie și lumea oamenilor mari să dispară pentru câteva momente.
Pe Emil îl vedeam alergând pe marginea străzilor, uneori cu un casetofon pe umăr, scoțând tot felul de sunete care imitau zgomotele de tren. Cel care îl zărea primul pe Emil dădea alarma. Auzeam dintr-o dată un răcnet din plămâni de dragon: Băăăăă, veniți repede, că vine Emiiiil! Nu conta ce făcea fiecare, lăsam totul și o zbugheam în direcția din care se auzise glasul . În funcție de unde ajunsese Emil cu alergatul ne strângeam în cor și băteam din palme și așteptam să ajungă în dreptul nostru – moment în care începeam să imităm sunetele de tren: Uuuu-Uuuu, Ciu Ciu Ciu Ciu, Ciu Ciu Ciu Ciu! –, ori, dacă Emil era rapid și trecuse deja de noi, ne luam după el, alergam și scoteam aceleași sunete de tren. Asta până ajungeam la granița hotarului peste care unii aveau voie să-l depășească, iar alții nu, în funcție de vârstă și instrucțiunile primite de la părinți.
Vara mergeam la plajă, la „baltă” sau la Olt, cu câte un adult mai responsabil, care avea și timp și chef de stat la soare și pierdut ziua ca să mai stea cu ochii pe noi – ceea ce oricum nu se prea întâmpla odată ajunși acolo. Deși eram fericiți și încântați de mersul la Olt, cei mai mici dintre noi eram și terifiați de posibilitatea că aia era vara în care urma, vrând-nevrând, să învățam să înotăm. De cele mai multe ori, metoda era simplă: un adult – cel mai probabil ăla venit cu noi sau vreun băiat mai mare – îl lua în brațe, cu forța, pe cel mic și încă neinițiat pe care reușea să-l care sau să-l târască cu ușurință, făcând abstracție de urletele ca din gură de șarpe, până în apa adâncă, unde îl arunca și îi zicea: Hai, înoată! că poți!
Mizeria – bucățile de plastic și crengile de copac aduse în aval se strângeau la cotitura digului și deseori ajungeau până la mal – era, în unele veri, de nedescris. Noi n-aveam nicio treabă, nu ne împiedica cu nimic în încercările noastre de mici exploratori fluviali. Cum-necum, reușeam să trecem de ele și să ne jucăm mai în larg, unde apa era mai curată. Asta dacă reușeam să nu călcăm în cioburi sau fiare.
Țin minte că, într-o vară, am găsit carcasa de fier a unui aragaz, care, adusă de apă, se blocase lângă digul de pe care săreau ăia mai mari în apă și care se chinuiau să sară în așa fel încât să nu se lovească de aragaz. Noi, de pe mal, ne uitam la ei și ne imaginam cum măcar unul rămâne înțepenit. În altă vară am ajuns la dig și am fost izbiți de un miros înfiorător de mortăciune. Când am trecut digul, am dat peste rămășițele unui cal. După ce ne-a fascinat imaginea a calului mort, de cel puțin câteva zile, judecând după câți viermi și larve mâncau din el, am uitat de el complet, deși mirosul oribil a persistat în aer toată ziua, și ne-am mutat atenția către prietenul mult iubit pe care venisem, de fapt, să-l vedem și cu care să ne jucăm: Oltul.
Într-o vară niște copii mai mari aduseseră de pe dig, de la Olt, multe broaște în câteva găleți, pe care le aruncau în fața mașinilor, în intersecție. Un spectacol macabru ni se desfășura în fața ochilor, în timp ce noi făceam calcule cu necunoscute și fracții în minte în timp ce încercam să ne dăm seama de câte sicrie și cruci am avea nevoie să îngropăm toate broaștele, dacă am fi reușit să le rașchetăm cumva apoi de pe smoala asfaltului. Niciun adult dintre toți ăia înșirați pe bancă, la soare, în fața blocului, nu părea prea deranjat sau afectat de ce se întâmpla. Atunci era încă o perioadă dură pentru oameni, iar cruzimea împotriva animalelor nu era un lucru care să-i preocupe.
Unii dintre noi, vara, eram duși de părinți la țară, unde rămâneam până la începerea noului an școlar. Plecam din fața blocului copii și aveam șanse mari să ne întorcem cu o maturitate ce cântărea cel puțin câțiva ani în plus. Pentru unii, plecarea era ca o veritabilă vacanță de muncă, pentru că odată ajunși la bunici, sarcinile zilnice nu se terminau niciodată. Pentru alții, însă, vara la bunici era un deliciu și se întorceau toamna cu povești noi pe care le împărțeau cu noi, copiii de la oraș, care doar așa ajungeam să ne imaginăm lumea aceea aproape ireală, denumită la țară.
Iarna ne înghețau mucii și pantalonii pe „maidanul” de lângă bloc, un dâmb care pe atunci părea de dimensiunile Everestului, unde făceam derdeluș și ne dădeam de dimineața până seara. Ăia mai mari aveau voie pe dealul Capela, unde urcau, se dădeau cu săniile și făceau bobul. Replicam și noi bobul pe maidan, dar, după ce legam trei sănii, maxim, se cam termina pârtia. Îmbufnați și dezamăgiți, îi înjuram în gând pe ăia fericiții de pe Capela și ne doream ca, într-o bună zi, să ne facem și noi mari și să ajungem pe acolo. Iar până atunci ăia să se întoarcă măcar cu săniile distruse.
Când am mai crescut și aveam deja voie să dispărem temporar din raza vizuală a părinților, care vegheau de sus, de la ferestre, mai aprig decât gardienii de la penitenciarele de maximă securitate din filme, am început să dezvoltăm alte jocuri. Mergeam în cârd organizat la blocurile vecine și jucam clasicul joc al intratului în scară. Nu existau interfoane pe atunci, deci sunam musai la ușile femeilor în vârstă cărora le ziceam „babe”. Voiam să fim siguri că nu aveau cum să ne prindă. În prealabil, ca să ne pregătim de atac, zăceam zile întregi pe bordurile din fața blocurilor targetate să ne dezvoltăm harta urbanistică mentală. Pentru că trebuia memorată pentru rezultate maxime și riscuri minime, ne uitam la geamuri pentru a identifica care babă stă la ce apartament. Intram în scară cu grupul, iar apoi fiecare, după ce își alesese apartamentul și baba lui, suna. Apoi majoritatea dintre noi fugeam. Cei care aveam o doză extra de tupeu – eram, cu siguranță, adrenaline junkies de mici – sunam și așteptam să iasă babele la ușă. Uneori stăteam la distanță de câțiva pași, ca să fim siguri că nu luam vreun baston în cap. Scoteam limba la ele și, abia după ce toți pașii acestui ritual erau parcurși, râdeam, urlam și o luam la fugă. Erau, fără îndoială, ocazii în care nenorocul ne urmărea, când la babe acasă mai veneau în vizită copiii sau alt vecin mai sprinten. Atunci se cam complica treaba.
Într-un moment strălucitor de plictiseală, am venit cu o idee nouă de joc: să mergem într-unul dintre blocurile turn de zece etaje de la granița dintre Traian și Nord, unde nu ne cunoșteau vecinii și să schimbăm toate preșurile de la ușile oamenilor. Voiam să fie nevoiți, la un moment dat, să le caute prin tot blocul. După ce alergam pe la multe etaje și schimbam preșuri într-un timp record, ne întorceam morți de sete în luminiș și preparam „siropul” nostru de trandafiri: apă, mult zahăr și câteva flori rupte atunci din tufe. Le mocirleam direct în pahar, cu tot cu frunze, sepale și petale. De obicei, îl beam pe nerăsuflate, cel mai probabil pentru că avea un gust oribil. Când aveam totuși bani, traversam strada și ne luam TEC de la dozator, servit în același pahar de sticlă din care beam toți, pe rând, cot la cot cu tot cartierul. Pahar pe care vânzătoarea îl scufunda superficial de câteva ori într-un lighean cu apă și cam atât.
Uneori mergeam acasă la ăia care stăteau la strada principală, la etajele superioare, umpleam pungi cu apă și le azvârleam pe geam fără nicio mustrare de conștiință. Apoi ieșeam nonșalanți la fereastră, înainte să apuce lumea, făcută leoarcă, să vadă cine comisese isprava. Stăteam acolo ca și cum am fi fost nevinovați și prezenți de la început – clar că nu aveam cum să fim chiar noi cei care aruncaseră pungile cu apă. În mintea noastră, vinovatul se ascundea cel mai bine la vedere. Până într-o zi când a urcat un nene și a stat la ușă un timp îndelungat, abuzând soneria și bătând fără succes. Noi eram ascunși sub pat, înghesuiți și albi ca varul, rugându-ne la Dumnezeu, la toți sfinții și la toate zeitățile să se plictisească și să plece înainte să ajungă părinții acasă.
Eram conștienți că, dacă se întâmpla asta, ne-o luam grav și urma pedeapsa cea mare: cel mai probabil nu mai aveam voie să ieșim din casă, să ne vedem unii cu ceilalți și, în plus, o porție serioasă de bătaie – în funcție de starea de spirit a părinților. Mie nu mi-era frică de bătaie, pentru că nu prea o încasam acasă. De asta observam și mă fascinau bătăile luate de alții, cu o curiozitate metodică și pe care le consemnam conștiincios în caietul mental de Anatomia Bătăilor. Am văzut bătăi cu cabluri, papuci și furtune de la aspirator – practic cu orice le cădea în mână înainte să li se stingă furia. Trasul de păr și de urechi, bobârnace în cap, urletele și zbieretele erau atât de normalizate încât nici nu le mai luam în seamă.
Mai erau și zile în care, de plictiseală, făceam echipe și începeam să ne batem într-un stil barbar, cu joarde rupte din tufișuri, pe care le numeam liene, cu țevi de plastic găsite prin șantiere. Sau aruncând unul în altul cu ce apucam. Ce vedeam la adulți, aia copiam și noi, cu o dedicație fantastică. Orice mergea la bătaie, nimic nu era interzis. Singura regulă asupra căreia cădeam de acord era că bătaia nu se întâmpla niciodată seara. Încăierările trebuiau rezolvate dimineața sau cel târziu după prânz, ca să avem timp să ne revenim până la ora de intrat în casă și să nu ajungem plângând la părinți. Eram conștienți că, dacă intram în casă bătuți și bocind, există riscul să mai înceapă o rundă. Se puteau auzi replici de tipul: De ce plângi?, Vino încoace că-ți dau eu să ai de ce să plângi! sau, și mai eficientă, replica: Aia e bătaie? Vino încoace că-ți arăt eu ce înseamnă bătaie!
Știu că suntem mulți care, în prezent, idealizăm și evocăm cu nostalgie partea frumoasă a copilăriei. Ne amintim, pe bună dreptate mai ales momentele luminoase. Ne vin în minte imagini în care eram liberi să alergăm, să explorăm și să dispărem cu orele afară din casă, să descoperim lumea și să ieșim complet din raza vizuală a adulților.
Ne amintim de vremurile în care nu simțeam nici setea, nici foamea, iar în rarele momente în care le simțeam, apelam la vecinul de la parter să ne întindă o cană cu apă pe geam. De frică să nu ne oprească ai noștri în casă dacă urcam, ne luam singuri ce aveam nevoie. Eram atât de absorbiți de lumea vrăjită a copilăriei, încât uneori nici nu mai simțeam căldura toropitoare a verii sau frigul iernii. Ne plictiseam împreună cu ceilalți copii, iar plictiseala aceea ne dădea puteri magice: ne făcea inventivi, ne dezvolta abilități de comunicare și negociere, dar și skilluri hardcore de „chikichan” când mai apărea câte unul prin grup care nu voia să priceapă sau să respecte orânduirea noastră.
Însă toate astea se desfășurau deseori pe fundalul unui decor suprarealist, în care duhnea a supraviețuire din toate colțurile cartierelor. În care noi, copii minunați, trăiam adesea în apartamente neîncăpătoare, fără intimitate, cu igrasie pe pereți și cu varul și faianța căzute, uneori zile întregi fără apă caldă, iar unii chiar fără curent. Era o lume în care nu existau cumpărături săptămânale, ci doar iluzia unei prăzi zilnice, în funcție de câți bani se mai găseau prin buzunarele părinților întorși seara târziu acasă, după munca obositoare. Din banii aceia se prioritizau, cu siguranță, țigările, băutura și multe alte adicții, cu aceeași fervoare cu care se prioritiza și mâncarea de bază, atunci când mai rămânea ceva și pentru ea.
Mulți dintre copiii cu care mă jucam și cu care am crescut în Traian și în Nord aveau acasă un mediu cel puțin haotic, din multe puncte de vedere – fie că era vorba de violență, abuz fizic sau emoțional, sărăcie lucie, părinți și bunici care se chinuiau cu greutățile vieții sau cu diverse dizabilități și care sufereau, în rușine și tăcere, de boli mentale nediagnosticate. Astfel erau copii care practic creșteau singuri, cu cheia de gât, în timpul zilei și deseori aveau grijă și de alții mai mici decât ei sau deveneau sprijin emoțional pentru adulții din jur. Erau copii care sufereau de abandon sau neglijență, fie pentru că le lipsea un părinte, fie pentru că, deși prezenți fizic, aceștia erau, în realitate, absenți emoțional – trăiau mai mult în propriile minți și se amorțeau pe cât de des posibil, cu orice aveau la îndemână, ca să facă față, într-un fel sau altul, vieții cotidiene. La cei mai mulți în case, se intersectau încontinuu nu doar una dintre aceste forțe malefice, ci, adesea, mai multe concomitent, zi după zi. Cu toții fuseserăm deja faultați suprem și nici măcar nu apucaserăm încă să intrăm în jocul vieții, eram cu mult în spatele liniei de start.
Când ne gândim la copilăria noastră, suntem, inevitabil, tentați să o comparăm cu cea a copiilor de astăzi, la care deseori asistăm la fel de pasivi și departe de lumea lor cum erau mulți dintre părinții și bunicii noștri. Și, ca orice generație care se respectă, după ce supunem totul unui proces comparativ, dar irelevant, ajungem să declarăm, cu convingere, că pe vremea noastră era mai bine și că doar aceea se putea numi copilărie. Avem însă grijă să ne scoatem pe noi înșine din ecuație, exact cum făceau adesea și ai noștri. Mulți dintre noi uităm că lumea aceea pe care o numim astăzi copilărie adevărată nu era făcută doar din libertate, joc și inocență. Era și o lume în care noi, copiii, creșteam prea repede, învățam devreme frica, violența, abandonul și rușinea și încercam să dăm singuri un sens tuturor lucrurilor pe care adulții nu știau sau nu puteau să le repare și de care nu puteau adesea să ne protejeze.
Poate că adevărul incomod e că nu doar copiii de astăzi s-au schimbat, ci și noi am ajuns, fără să ne dăm seama, tot mai asemănători adulților pe care îi idealizam când eram mici și pe care îi judecăm uneori prea aspru din postura de adulți. Doar că acum, din locul lor, ne vine și nouă mult mai ușor să spunem că pe vremea noastră era mai bine decât să ne întrebăm ce fel de lume construim pentru copiii noștri.
Foto: arhiva personală a autoarei, Constantin Negrici, Copilaria anilor 80-90
