Să ieși din închisoarea comunistă aproape surd de ambele urechi avea și un avantaj – bunicul meu primi îndatorirea de clopotar pe viață la biserica din sat. El și religia făcură o echipă bună după aceea. Cu clopotele era mai bine decât cu oamenii, căci, ca să se facă înțeleși, toți erau nevoiți să zbiere în jurul lui. Asta îi făcea să pară furioși în proprii lor ochi și cine vrea așa ceva? Și, ca să le dea familiei și prietenilor și mai mare motiv de înstrăinare, își folosi prima pensie să își cumpere un coșciug, un costum negru, pantofi cu lac și o cruce de stejar pe care și-a pus numele întreg, poza, data nașterii urmată de o cratimă, lăsându-și data morții goală. Și le-a depozitat pe toate acestea în podul casei, chiar deasupra camerei în care dormea. Din când în când, de ziua lui, spre oroarea tuturor, se întindea în coșciug și se frichinea înăuntru, asigurându-se că totul încă i se potrivește. Dar anii și deceniile trecură, iar costumul fu încet mâncat de molii, pantofii își pierdură lustrul, scândurile coșciugului se umflară de la umiditate și poza de pe cruce se decoloră de tot. Muri la 92 de ani, fericit, dar fără pantofi. Cât despre mine, când aud bătând clopote, îmi amintesc cum era și absent și prezent. Ca și acum.
Imagine generată cu AI de către autor.
