Eu, Iulia (una dintre voluntarele revistei) și Nyla (unul dintre cititorii noștri fideli) ne trezim foarte devreme în dimineața de 7 martie, astfel încât să ajungem la ora 9 AM la Culele Măldărești. Acolo ne vom întâlni cu restul trupei adunate în jurul evenimentului Oltentic Muse – o inițiativă a Ralucăi Dumitrana de la EconomieRurala.ro și a Otiliei Loidl de la Oltentic – și vom începe traseul de plimbări prin Oltenia de sub Munte.
Așa că pornim la drum din Râmnicu Vâlcea. Ne bucurăm de un drum cu soare și creste înzăpezite. Ajunși primii, profităm de un moment de liniște și ne luăm o pauză de țigară, bine gândită de Iulia însăși.
De îndată ce ajung și ceilalți, ne îndreptăm spre Cula Greceanu. Culele sunt construcții masive, cu mai multe etaje și ieșiri secrete. Sunt specifice secolelor XVIII și XIX, când boierii din întregul spațiu balcanic aveau averi de adăpostit. În România, se întâlnesc mai ales în Oltenia; iar Cula Greceanu este cea mai veche construcție de acest gen din România, una dintre cele mai faimoase şi bine conservate. Familia Greceanu a preluat cula de la Familia Măldărescu.
Iar de la ghida noastră aflăm că numele de Măldărescu, care a dat și numele localității în care ne aflăm, provine de la faptul că așa își țineau acei boieri bogățiile și banii – în maldăre.
Aflăm și despre Olga Greceanu, una dintre cele mai reprezentative artiste din perioada interbelică și singura femeie care a primit permisiunea patriarhilor de a predica la amvon, în oricare biserică din țară, ceea ce nu se mai auzise până atunci. Nu pot să nu mă gândesc la semnificația zilei de duminică, 8 Martie, așa că i-am urat Olgăi în gând: „You go, girl!”
Tot acolo îl întâlnesc și pe tipul ăsta. Deși e cam tăcut, îmi place mult de el.
Vizavi se află Cula Duca, unde ne ducem apoi. Cât stăm în curte și admirăm casa cea veche, mă poticnesc de un tip cu un braț de cărți. Cer voie să le răsfoiesc și nu mai ajung înăuntrul culei. Dar Iulia și Nyla își continuă turul alături de ghida noastră și-mi spun că le-a plăcut.
Îmi pare puțin rău, căci nu știu când o mai am ocazia să mă însoțească ghida drăguță ca să-mi spună poveștile locului, dar, hey!, nici nu știu când o să mai întâlnesc un scriitor out of nowhere. Căci, ce să vezi, tipul cu brațul de cărți este chiar autorul lor, Cosmin Dragomir! La plecare, primesc cadou cartea „Colecționarul de sarmale”, drept răsplată pentru curiozitatea mea.
Mai stăm puțin în curtea culei și ne bucurăm de lumina rece a primăverii. Cosmin ne povestește despre cărțile din brațele lui. Îmi atrage atenția o antologie de gastronomie românească numită „Sărut-mâna pentru masă”. Mi-aș dori tare mult să i-o fac cadou unui anume prieten din Berlin, pentru care știu cât de important este să nu-și piardă rădăcinile.
De la Măldărești pornim spre târgul de producători locali de la Horezu. Un drum scurt, dar ah, cât de frumos e peisajul!
Târgul de producători e organizat la Casa de Cultură „Constantin Brâncoveanu” din Horezu – Raluca ne spusese asta de la bun început. În schimb, imaginația mea nu a dorit să proceseze această informație și mi-a creat niște așteptări despre un picnic într-un câmp verde, cu soare, unde ne vom așeza pe iarbă să mâncăm și să bem din bunătățile găsite la târg.
Poate ca de aceea, atunci când intru în clădirea centrului cultural am un mic șoc… cultural. Pe de o parte, mă bucur că încă există acest loc și că adună comunitatea în jurul lui – sunt atât de rare și de prețioase astfel de spații. Însă mă întristează renovarea: o clădire cu potențial, tratată doar cât să fie funcțională, fără să i se redea demnitatea sau să fie pusă în dialog cu frumusețea locului din jur. Trag aer în piept și merg mai departe.
Ne ducem țintă la standul celor de la „Stâna de Vaideeni”. Gustăm patru feluri de brânză și îi dăm dreptate doamnei care ne-a spus că ei îi place brânza lor de burduf cel mai mult. Nu suntem surprinși. Cunoșteam deja unele din produsele lor, căci le-am trecut pragul magazinului din Râmnicu Vâlcea, de unde ne aprovizionăm cu pastramă de oaie pentru grătarele de weekend.
Următoarea tarabă care ne face cu ochiul are produse din carne „Ca altădată”. Gust mușchiul file, o ceafă afumată și un salam picant și-mi pun în gând să-i găsesc și în oraș, căci mi se par delicioase.
Apoi ajungem la taraba pe care o anticipasem cu nerăbdare de când am acceptat invitația în această experiență – „Berea Curentu’”. Mă entuziasmează cel mai tare că, iată, trendul berii artizanale a ajuns și la noi în Vâlcea. Mie nu îmi place berea, dar prietenii mei o apreciază cam toți, așa că am dezvoltat un interes cel puțin teoretic pentru bere. Și îmi place că e făcută artizanal, că se mai face și altceva în afară de vin, că asta înseamnă diversitate și noutate. Că asta înseamnă că se nasc idei și că oamenii mai găsesc curaj să facă ceva ce nu s-a mai făcut.
Virgil și Elena ne spun povestea lor despre anii în care făceau bere în bucătărie ca să învețe rețeta, despre cum au construit apoi microberăria și despre cât de greu le este să își vândă produsele la restaurantele din oraș. Simțim nevoia să povestim pe îndelete, așa că ne invită să-i vizităm la berărie.
Mergem mai departe la standul celor de la Mama Lola. Ce-i drept, nu sunt chiar locali – sunt vecini cu noi în Argeș. Am găsit la ei o zacuscă excelentă, deși murăturile nu sunt pe gustul meu – pesemne că rețeta este diferită de ceea ce face bunica mea din Ardeal.
Încheiem această experiență cu surpriza zilei – „Cooperativa Agricolă Biruința Olteniei”. Găsim la ei făină bună pentru pâinea noastră de casă, iar Alexandru ne face cunoștință și cu Diana de la „IubescNatural” care oferă cursuri de copt pâine cu maia. Suntem foarte bucuroși că pasiunile noastre recente și-au găsit completare la acest târg.
Așadar, plecăm entuziasmați și ne ducem spre atelierul de olărit al lui Sorin Giurgea. Nu mai fusesem într-un atelier de olărit, deși am vizitat zona de multe ori. Îmi place cum se învârte roata de olărit și spiralele hipnotizante din decorul farfuriilor. Îmi bag degetele în vopsea și mă surprinde textura cremoasă, ca o loțiune de corp, deși, după spusele lui Sorin, e făcută din pietre măcinate. Nu am avut timp să încerc să olăresc, dar sper să revenim în vară.
Ne este foame și ne ducem către Hanul Vatra, un loc unde ne-am dorit de ceva timp să ajungem. Ne întâmpină o pădurice deasă, fără frunze încă, străbătută de râul Costești. Am înlemnit de frumusețe și-mi amintesc de curtea visurilor mele: una în care copacii să fie la fel de deși și de înalți și în care un râu să curgă undeva prin spate, unde să crească fel și fel de plante și animale – dovezi palpabile că viața este un fir comun care ne leagă pe toți cei care suntem: oameni, plante sau animale.
La Hanu Vatra descoperim cei mai drăgălași pantofi – tsarouchia, pantofi tradiționali grecești, realizați din piele, cu canafi, de culoare roșie sau neagră, simbol al eroismului și al libertății elene, cunoscuți în special ca parte a uniformei purtate de Evzoni – încălțați de băieții de la Ansamblul Irini. Veniseră să ne încânte cu un număr artistic, dar eu nu-mi pot lua ochii de la ciucurii lor, parcă predestinați pentru a fi dansatori.
De aici pornim spre casă și facem o scurtă oprire la Costești. Acolo ne minunăm de trovanți – cât de mari sunt! cât de buboși! cât de ciudați! oare mai cresc și acum? aș vrea să fie mai mulți! În depărtare, se văd iarăși munții cu zăpadă. Atât de înalți, atât de măieștri! Mă minunez continuu de și-mi vine să-mi țin respirația, ca să opresc timpul și să iau vederea aceasta cu mine peste tot. Măreția lor mă face să mă simt mică – și, într-un fel, asta mă liniștește. Îmi amintește că sunt exact cât trebuie și exact unde trebuie.
Duminică dimineața ne hotărâm să ne bucurăm de Ziua Femeii la „Izvoare, baluri și povești” – un tur ghidat prin Băile Govora, găzduit de amicii de la Studio Govora. Irina Leca nu dezamăgește! Ne plimbă prin locuri, dar mai ales prin povești. Ne spune bârfe de demult și ne trezește curiozitatea despre istoria stațiunii și oamenii care și-au petrecut timpul acolo, dar mai ales despre ce ar putea fi Govora dacă autoritățile, comunitatea și investitorii ar alege s-o readucă la viață împreună.
La Govora am fost de multe ori, și la tratament, și la plimbare, dar Irina reușește să-mi ofere o perspectivă nouă și să-mi transmită dragostea ei pentru stațiune. Îi voi trimite și pe ai mei părinți și prieteni la un tur ghidat – cât e vremea frumoasă, Irina și-a propus să organizeze lunar aceste plimbări prin stațiune.
Rămân însă multe întrebări după weekendul acesta. De ce au renovat Casa de Cultură din Horezu fără niciun respect pentru ce reprezintă ea? De ce Pavilionul Central al Băilor Govora a fost lăsat să se degradeze? De ce sunt atât de puțini producători locali vizibili, deși oamenii care fac lucruri bune există? Și de ce nu găsim produsele lor la noi în oraș?
Dar, dincolo de întrebări, rămân și câteva lucruri ce îmi aduc speranță: priveliștile din Oltenia de sub Munte, oamenii pasionați pe care i-am întâlnit și bucuria de a descoperi locuri aproape de casă.
Și poate că tocmai de aceea merită să continuăm să ne întoarcem aici – să vedem, să gustăm, să ascultăm povești și să spunem mai departe că locurile acestea există.
Foto: arhiva personală a autoarei.
