Rar am trăit mai mare bucurie decât venirea Super Babei Samurai în cartier, în vremurile tulburi ale anilor `90, când ne jucam în spatele blocului fără griji și cu foarte puțini bani sau chiar deloc. Turbo, Cindy, Minty, apoi faimoasa Shock, piesă centrală a întrecerilor bazate pe „care își bagă mai multe gume atât de acre în gură”. Napolitane Koukou Roukou, snacksuri Lotto, multe altele pe care le-am uitat și o vară veselă în care a adus inele care stropesc cu apă.
Așa ne-a lovit pe noi, copiii vâlceni, trecerea bruscă la capitalism. Cu chestii și chestiuțe luate dintr-un en gros (Dovali, pentru cunoscători) și vândute cu efort și cu profit infim. Căci da, Super Baba Samurai nu jepcănea pe nimeni, ci doar își făcea niște bani ca să se mai ajute pe lângă pensie sau poate, în lipsa uneia. Realizez 30 de ani mai târziu cât înseamnă că nu insista vreodată să cumpărăm ceva de la ea, decență dispărută azi, când așa-zișii antreprenori nu știu cum să te mai fraierească să cumperi cursuri, cryptomonede sau să mergi în tabere dubioase, chit că ești minor.
Când ajungea Super Baba Samurai în cartier, auzeai de la trei blocuri distanță cum urla unul dintre puștani tare c-a venit și toți puneam pe pauză joaca și alergam să vedem ce marfă are. Făceam chete, strigam la părinți pe geam pentru niște mărunt și tot ne luam noi ceva. Ne lăsa la preț, ba chiar ne mai dădea și moca dacă n-aveam bani, pentru că Super Baba era OM.
Dacă vă întrebați de ce i-am zis așa, ei bine, așa ni s-a prezentat, iar zâmbetul ștrengar pe care-l avea când o strigam nu o să-l uit niciodată. Niște oameni mai mari ca vârstă din oraș mi-au povestit, ceva ani mai târziu, că generațiilor de dinainte le vindea niște gume numite Samurai, cu tatuaje, care i-ar fi adus porecla, pe care a îmbrățișat-o imediat.
Mereu veselă, mereu blândă, silfidă, cu părul alb, lung, prins într-un fel de coc sau coadă împletită, o ființă magică pentru noi, efectiv fermecați de prezența ei constantă în viețile noastre sociale din spatele blocului. Venea și pe la școlile generale în pauze, însă baza erau cartierele, iar distanțele pe care le parcurgea pe jos erau impresionante.
Victimă de primă mână a bullying-ului unor copii și chiar a hărțuirii, ba chiar boscorodită și de unii adulți, speriați că o să ne răpească și-o să ne ducă la ambulanța neagră sau ceva, ea a rămas impasibilă la orice răutate și și-a văzut de treabă zi de zi. Iar ăsta e grindset adevărat.
Cu mintea de-acum, evident că aș întreba-o cum aș putea să o ajut, dar mi-ar plăcea, bineînțeles, să îmi povestească măcar puțin din viața ei. Sunt tare curioasă cine era de fapt, ce iubea și ce o întrista, dar și cum de s-a apucat să bănănăie cartierele vâlcene în asemenea fel încat a devenit o legendă printre copii. Păcat că nu mai e, iar noi ne-am transformat în adulți plini de griji și ne minunăm cât de ușor era pe-atunci să fii fericit.
Foto: Imagine generată cu ajutorul inteligenței artificiale.
