Era vara lui 2013 când visul libertății devenea realitate pentru mine. După ce trecusem BAC-ul cu note excelente și intrasem la Facultatea de Drept a Universității din București, pe locurile de buget, grijile mele dispăruseră complet. Adolescenta – nu m-aș numi tânără adultă deși, legal, vârsta îmi dădea acest drept – care crescuse într-o garsonieră de douăzeci și ceva de metri pătrați, alături de mamă, tată și o soră mai mică, cu un părinte foarte dur și restrictiv, cu o viață deloc ușoară, pleca la București și urma să aibă în față un orizont de oportunități noi la care sperase ani la rând.
Orașul era așa cum mi-l imaginam – mare, frumos, cu oameni diverși, o oază de evenimente culturale, concerte, expoziții, piese de teatru, festivaluri și orice altceva îți puteai imagina. Simțeam că acolo se întâmplă totul. Aglomerația îmi plăcea mult pe vremea aia și îmi dădea sentimentul de viață. Devenisem brusc mai importantă, mai activă, mai plină de sens.
Viața mea în primii ani de București contrasta mult cu viața pe care o avusesem în Vâlcea. Spun Vâlcea, dar mă refer la orașul Rm. Vâlcea, acolo unde m-am născut, am copilărit, am fost la școală și am trăit până la 18-19 ani. Acolo am dus o viață simplă, în care școala îmi ocupa cea mai mare parte din timp. Prietenii mei erau colegii de clasă și ceva mai târziu și colegii din asociațiile unde am început să fac voluntariat. Nu aveam voie să fac multe lucruri și mereu aveam de dus negocieri complicate cu părinții, cel puțin la nivelul celor duse de diplomați, pentru a putea ieși în oraș. Genul acesta de limitări, presiunea de a fi mereu prima în clasă, de a avea 10 pe linie, scandalurile din familie, condițiile grele de trai, lipsa constantă de intimitate în acel spațiu atât de mic în care am locuit mi-au folosit drept călăuză și motivație extrem de puternică pentru a pleca de acolo.
Încă din primii ani de școală, drumul mi-a fost marcat mai bine și mai clar decât orice traseu montan – învăț cât de mult pot ca să intru la facultate, să plec din oraș, să devin independentă financiar, iar asta o să-mi aducă libertatea de a-mi trăi viața după standardele și valorile proprii, nu cele impuse. Un drum de la care nu m-am abătut niciodată.
Anii au trecut și, la București, viața a început să semene tot mai mult cu cea pe care mi-o imaginam și mi-o doream. În timpul studenției, făceam de toate: mergeam la facultate, învățam, ieșeam în club, vânam evenimentele gratuite, mă vedeam cu prietenii pentru prima oară fără restricții de oră de ajuns acasă, făceam voluntariat în mai multe asociații și încercam să învăț cât mai multe lucruri, cunoșteam oameni noi și spuneam cu atâta entuziasm „Da!” la orice oportunitate faină de dezvoltare care îmi ieșea în cale. Era magic! Simțeam cum acest oraș îmi dăruia deja atât de multe, iar eu primeam cu nesaț totul. Iubeam zilele când aveam de traversat tot orașul ca să ajung la tot felul de evenimente, întâlniri de voluntariat sau ieșiri cu prietenii. Simțeam cum trăiesc.
În primii ani veneam des acasă, iar vacanțele de vară le petreceam tot în Vâlcea. Auzeam mereu aceleași păreri despre București, în rândul familiei: „Cum poți să suporți orașul ăla atât de aglomerat?! Nu aș putea să trăiesc în agitația aia!” Știu cât de străină îmi era această perspectivă atunci. Toată aglomerația și agitația de care vorbeau vibrau parcă în același ritm cu agitația din sufletul și mintea mea, cu dorința de a face de toate și a nu rata nimic. Simțeam nevoia de a compensa pentru anii copilăriei pe care îi consideram pierduți. Dorința de a avea libertate devenise de mult laitmotivul vieții mele. Desprinderea de Vâlcea mi-a adus fix asta, libertatea mult râvnită.
În București nu-mi amintesc să mă fi simțit vreodată străină și singură, dar țin minte cum observam mereu mașinile cu număr de Vâlcea și simțeam o sclipire de bucurie în suflet. De fiecare dată mă întrebam a cui e mașina. Oare cunosc persoana aceea? Și aveam un sentiment puternic că răspunsul ar fi fost da. Pe lângă București, Vâlcea îmi părea mică, un oraș în care toată lumea se știe cu toată lumea și mereu poți da de cineva cunoscut. Așa cum mă temeam mereu când ieșeam la plimbare cu vreun iubit și îmi era frică să nu mă întâlnesc cu tata. Mulți din colegii mei din liceu au venit la București, iar noi am continuat să ne vedem. Am fost un colectiv foarte unit și am păstrat legătura ani după terminarea liceului, așa că tranziția a fost ușoară. Mereu am crezut că oamenii sunt cei care oferă sentimentul de acasă unui loc.
În timpul vacanțelor petrecute în Vâlcea, am cunoscut un prieten cu care am început să merg pe munte și să descopăr pădurile din jur. Cred că am urcat de zeci de ori pe vârful Cozia și am făcut tot atâtea zeci de plimbări pe Dealul Capela. El m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de natură și de munte și îi sunt profund recunoscătoare pentru că a adus în viața mea lucrul pe care acum îl prețuiesc cel mai mult – natura.
Stau de 12 ani în București și încă răspund „Sunt din Vâlcea de fel, dar locuiesc în București” atunci când sunt întrebată de unde sunt. Aproape jumătate din viață am trăit-o în București și totuși, nu mă identific cu statutul de bucureșteancă.
Jobul, traiul zilnic, prietenii, partenerul meu, casa și toată viața îmi sunt în București, dar eu tot vâlceancă mă simt în suflet. Paradoxal, am început să prind rădăcini în Vâlcea, abia după ce am plecat. Județul Vâlcea (spun județ pentru că acum mă refer la tot județul, nu doar municipiul Rm. Vâlcea) are o natură cu totul deosebită. Simt că acesta a fost firul roșu care a păstrat vie iubirea față de locurile de origine.
În timp, vizitele la Vâlcea au început să se rărească pe măsură ce viața mea în București prindea contur. Am păstrat vizitele mai mult pentru a merge pe munte și în natură. Și cu cât mergeam mai rar, cu atât am început să descopăr tot mai multe schimbări în oraș: magazinul de la colț care a dispărut, supermarketurile care s-au tot schimbat și au luat locul unul altuia, blocurile care au fost renovate și reabilitate, un mall nou care a apărut aproape peste noapte, parcurile modernizate – locuri care purtau atâtea amintiri au fost transformate complet în timp. Una dintre schimbările care m-au marcat profund a fost dispariției autogării Dacos, în care m-au așteptat părinții de atâtea ori și de unde trimiteau pachete în pungi de rafie inscripționate cu numele meu. Portalul care m-a purtat pe ruta Vâlcea – București de zeci, probabil sute de ori, dispăruse. Am interpretat asta ca pe un semn că cei mai mulți oameni au ales, într-un final, doar un bilet dus, iar viața i-a purtat pe alte căi, departe de casă. Fiecare schimbare pe care o observam mă înstrăina tot mai mult de oraș. Cândva, locul care concentra toată existența mea, era acum un oraș aproape de nerecunoscut, în care iubirile și dramele liceene, rebeliunea adolescentină, emoțiile tezelor și majoratele au fost spălate de magazine noi, de străzi modificate, de clădiri renovate și de flori la fiecare sens giratoriu. Un oraș nou, curat, cochet și organizat părea că a înghițit orașul meu natal, Vâlcea mea, așa cum o știam.
M-am surprins de multe ori conștientizând, cu multă nostalgie, trecerea timpului prin prisma schimbărilor din oraș și a locurilor noi pe care nu le mai recunoșteam sau care, pur și simplu, nu mai trezeau în mine aceleași emoții. Priveam toate renovările și îmbunătățirile prin lentile duble. Pe de-o parte, semne ale modernizării orașului, pe de alta, semne ale degradării copilăriei și tinereții mele. Doar liceul meu, Colegiul Mircea cel Bătrân, a păstrat același iz mistic de Hogwarts, aflat la baza pădurii, ascuns printre copaci înalți și impunători.
Acum, la 12 ani de locuit în București și departe de Vâlcea, valorile mi s-au schimbat. Agitația și aglomerația nu mă mai încântă deloc. Acum caut liniște și simplitate. Mă înfurie traficul din București, de multe ori până la lacrimi de frustrare și neputință și o parte din mine încă regretă că viața m-a legat de un oraș care nu mă reprezintă – un oraș fără natură, în care un sfert din viață îl petreci stând în trafic, un oraș cu aer poluat, cu prea multe mall-uri, parcări și prea puține păduri.
În ultimii 4 ani mi-am făcut un obicei să petrec o lună întreagă la țară, în comuna Mateești din județul natal, în casa cu portic brâncovenesc, renovată de părinții mei. A fost locul care mereu a purtat o aură magică pentru mine. Un loc pe care îl iubesc din suflet și care mi-a alinat dorul de natură și de origini, dar parcă tot el le-a și întețit. În casa de la țară părea că timpul stă în loc. Deși părinții au renovat-o, atmosfera a rămas aceeași. A fost și încă este o cupolă care păstrează amintirile și copilăria mea intacte, în contrast cu orașul mereu în schimbare.
Când mergeam era atâta liniște. Adoram să ascult sunetul berzelor de vis-a-vis sau concertul greierilor din curtea din spate. Pentru că bunicii nu mai trăiesc și nu mai locuiește nimeni acolo, buruienile lăsate să crească formau propria noastră junglă. Curtea din spate se termina cu o mini pădure de salcâmi întreruptă brusc de râul din sat. Întregul loc avea ceva aparte. Acolo înflorea creativitatea din mine. Era locul unde m-am refugiat să pictez. Am mutat culorile de pe hârtie și pe peretele cuhniei noastre, pe treptele scărilor de la intrare sau pe peretele interior al casei, unde am făcut primul meu graffiti. Era locul care mă inspira să creez, să pictez, să explorez și să mă reconectez cu mine și cu natura.
Așa a încolțit gândul de a deschide acel spațiu către publicul larg, de a promova folclorul și zona, de a organiza tabere de creație și de a dărui acel sentiment extraordinar și altor oameni. Voiam să-i conectez cu zona, cu latura lor creativă, cu natura. Luasem decizia să mă întorc în Vâlcea și să încerc să pun acolo bazele unei asociații care să fructifice potențialul uriaș de turism din zonă. Visam la parcuri senzoriale, competiții de MTB (Mountain Bike), tabere, ateliere de creație și dezvoltare personală pentru tineri, teambuilding-uri și experiențe în natură. Mi-au trebuit ani să înțeleg și să apreciez bogăția județului care m-a format: pădurile dese, traseele fantastice din cele două parcuri naționale Cozia și Buila-Vânturarița, liniștea orașului, traficul acceptabil, prin comparație. Voiam să duc munca mea de ONG-istă înapoi acasă.
Tot mai multe legături se formau din nou cu locul pe care l-am numit acasă în primele două decade ale vieții. Rădăcini pe care multă vreme am vrut să le tai cu totul, acum voiam să le arăt lumii și să le glorific.
Au fost multe lupte interioare până să iau decizia. Deși descopeream tot mai multă natură frumoasă și accesibilă, deși prețuiam tot mai mult satele din zonă și casele în stil neoromânesc, deși viata într-un oraș mic, mai simplă, mai autentică mă încânta, nu puteam să neg lipsa oamenilor dragi pe care i-aș fi lăsat în capitală, acel ceva ce îmi oferea sentimentul de acasă. Știam că lipsa oamenilor va fi grea, dar ajunsesem într-un punct în care voiam să fug pur și simplu de aglomerație, de viața pe care în loc să o trăiesc, o iroseam traversând orașul dintr-o parte în alta. Voiam să fug de responsabilitate și de un trai cu care nu mă mai identificam. Voiam înapoi în orașul în care nu a fost niciodată nevoie să știu denumirile străzilor (în afara de Matei Basarab, strada mea, și Calea lui Traian). Voiam înapoi în orașul în care nu trebuia să merg cu Google Maps și toate reperele erau clădiri, instituții, piețe, spitale sau casele prietenilor. Voiam înapoi în orașul în care ne dădeam mereu întâlnire La ceas și toată lumea știa exact unde e acel loc. Oare oameni frumoși cu care pot împărți valori și pot construi proiecte și amintiri nu se găsesc peste tot?
Am început să urmăresc mai atent și activitatea asociațiilor din oraș. Mă entuziasmam la fiecare inițiativă de susținere a antreprenoriatului local, fiecare competiție sportivă organizată, proiect social implementat, eveniment cultural promovat. Citeam despre ele și o mândrie de vâlceancă se aprindea și pâlpâia în mine. Sufletul mă chema înapoi acasă. Iubeam Vâlcea atât de mult și începusem să iubesc și imaginea pe care o proiectam asupra viitoarei mele vieți acolo. Am avut, însă, multă vreme un conflict interior uriaș. Dar chiar plec? Chiar vreau să mă mut? Renunț la jobul meu și la tot ce am construit aici? Ce o să fac acolo? Sunt fezabile planurile mele? Ce alte oportunități de job reale sunt pentru mine? Cum o să-mi fie singură, fără prietenii mei care mi-au devenit familie?
Îmi place să spun că viața a ales pentru mine și am rămas în București. Am întâlnit un om minunat, extrem de iubitor cu care am început să construiesc o nouă viață și pentru care am decis să rămân. Nu regret. Lucrez tot ca ONG-istă, la Ajungem MARI, un program educațional prin care ajutăm copiii și tinerii instituționalizați. Iar de curând, am deschis Coloriada, un spațiu al meu unde organizez ateliere de creație și joacă pentru copii și adulți. E visul meu, materializat după mulți ani, în altă formă și pe care l-am plasat în alt loc, departe de casa de la țară. Dar e un vis care îmi umple sufletul de bucurie și culoare.
Iar viața mea acum e cum nu se poate mai frumoasă. Iubesc ce fac și mă simt atât de privilegiată. Sunt mândră de adolescenta care a ales să plece din Vâlcea în căutarea unui trai mai bun. L-a găsit. Nu prin noroc, ci cu multă muncă.
Rămâne totuși nostalgia pentru orașul pe care l-am părăsit. Rămâne întrebarea: „Cum ar fi fost dacă mă întorceam?“ Acum simt că privesc de la distanță cum Vâlcea se dezvoltă, iar o bucată din mine e tristă că sunt doar un martor la aceste schimbări și nu parte activă din ele. Mă bucur cu tot sufletul de fiecare lucru frumos care se petrece în Vâlcea. Admir fiecare proiect sau om care aduce o schimbare în bine acolo de parcă ne-am cunoaște personal și am fi prieteni de-o viață. E felul meu de a rămâne conectată.
Cândva, sper să fac mai mult, la firul ierbii. Sper să dăruiesc la rândul meu, comunității vâlcene, din tot ceea ce am primit de la oamenii de acolo – părinți, profesori, prieteni, colegi de voluntariat care m-au format în adultul responsabil de azi. Până atunci, dau mai departe, ca omagiu adus orașului natal, orice poveste despre origini regăsite sau regretate. Și încep cu povestea mea.
Foto: Arhiva personală a autoarei.
