Aș începe prin a vă spune o poveste, doar că imediat mă surprind într-o ipostază first person pe care aș prefera să o ocolesc. Povestea presupune oameni, fluxuri sociale, schimbări de generație, utopii locative și multiple dislocări identitare. Pentru mine este o poveste a relocării.
Nu voi include în corpul ei ceea ce deseori am numit „exodul spre capitală”, plecarea tinerelor promoții de liceu către București. Poate pentru că acea lungă felie de viață își are sursele într-o vârstă a adolescenței (a inocenței?) pe care nu sunt interesat să o revizitez chiar acum.
M-am întrebat constant în ce fel își lasă un oraș amprenta asupra noastră? Cum ne asamblăm prin locuirea sa? În ce fel (mai) sunt eu vâlcean? După cum se poate intui, relatez o poveste a urbanului, care de multe ori ignoră sau ecranează toate ruralitățile și experiențele non-urbane pe care le trăim. Am să amintesc aici doar Câinenii Mari, ca loc de origine al bunicii paterne, un sat cu stație de tren, aflat pe defileul Oltului, iar apoi Măcrina, sat din zona unui alt Râmnic, respectiv Râmnicu Sărat, loc de origine al bunicilor materni și spațiu aproape mitic pentru coming of age-ul românesc de la începutul anilor 2000.
Pentru mine Vâlcea rămâne, chiar și acum, un loc al originilor, al formărilor, al începuturilor. Nu îmi e deloc ușor să reconstitui în memorie ambianța, contextele și cercurile sociale în care am crescut. Față de Vâlcea mă aflu într-un permanent departe. Orașul, care pentru mulți dintre voi e „acasă”, este departele meu. Chiar și atunci când un scurt drum cu mașina mă desparte de „terase”, cum obișnuiam să-i spunem centrului, înainte să fie renovat.
Totodată, nu cred că acest oraș a rămas pentru mine în urmă. El persistă într-un plan periferic. E cumva și efectul situării lui spațiale: un loc de „graniță”, între nord și sud, între podiș și câmpie, plasat în centrul țării, un fel de buric geografic, pe linie mediană, cu climă temperată etc. Nu e simplu să te îndepărtezi de ceea ce e central.
Relocarea e un proces lent, fluctuant și provizoriu. Narațiunile personale pe care le construim în jurul plecărilor și mutărilor sunt supuse rectificării, sunt maleabile, depind de punctele pivotale ale unei traiectorii interioare. Narațiuni modulare. De aici și impresia că acest scurt text este mai mult un teaser, o invitație, doar o introducere la o poveste mai amplă a relocării, cu numeroase subcapitole și segmente autonome.
Când pleci dintr-un oraș activezi un mecanism de unlearning, îți construiești un nou sistem optic, intri în ipostaza „viniturii”, a outsider-ului. Tot observ că orașul din care provin trăiește latent în mine, el îmi furnizează o sintaxă a percepțiilor și așteptărilor, fie că îmi convine sau nu.
Ceea ce mă preocupă în această relatare a vâlceanului „dezrădăcinat” revine la noțiunea de amprentă, de siglă a identității, de marcaj purtat de noi oriunde am merge. Cred că amprenta urbanului mic este în primul rând un limbaj afectiv, un vocabular emoțional, o grilă perceptivă. Doar că intuiția pe care încerc să o formulez ar fi mai bine clarificată într-un context de dialog. De aceea îmi propun să vă fac pe voi, cititorii publicației independente Zine de Vâlcea, măcar un pic curioși în legătură cu povestea relocării și cu noile spații din care vă scriu. Mă bucur mult să intru în conversație cu alți vâlceni, oriunde s-ar afla.
***
Uneori nu ne amintim, ne dezorientăm, chiar și printre repere foarte personale. Iar când prindem frânturi le edităm, le retușăm, rescriem secvențele, facem din ele povești digerabile, potrivite unor contexte sociale pe care ne-am dori să le accesăm. Și e firesc, ni s-a întâmplat tuturor. E o nevoie umană legitimă, prin care testăm mult promisa mobilitate socială, „marketată” în societățile moderne sau postmoderne, respectiv cele actuale.
De aceea, a ne referi la un fel de vocabular emoțional local nu este simplu, presupune un rapel al memoriei, o revenire și întoarcere la aspecte și segmente de viață care cer să fie editate. Vocabularul emoțiilor individuale e construit de timpuriu, doar că acea parte a vocabularului care ține de spațiu, de loc, uneori de vernacular, e un construct care survine gradual, poate chiar comunitar, presupunând o minimă conturare a personalității fiecăruia, un update al persoanei-în-devenire.
Îmi spun uneori că ne transformăm propriu-zis în localnici abia atunci când avem tresăriri în fața știrilor locale, atunci când aflăm de un accident rutier, poate de o dispariție prematură, o victimă fără nume și în fața acestor vești ne temem, tresărim, sunăm un prieten. Poate această confruntare cu un scenariu sumbru devine un fel de indicator al rețelei sociale pe care o extindem treptat, care ne înconjoară și ne găzduiește. Dacă îmi e teamă că unul dintre cunoscuții mei dintr-un nou spațiu ar putea fi rănit, mă aflu deja într-o etapă avansată a relocării. Rețeaua de oameni, apropiați sau nu, colegi, vecini, simpli trecători, toți îți pot provoca o străfulgerare de moment, stând și întrebându-te ce li s-ar putea întâmpla în cazul unei situații neprevăzute, o situație potențial dureroasă. Cred că acest spectru afectiv al pierderii, al durerii, al dispariției, este la rândul său vital, deși contraintuitiv. Instalarea într-un spațiu care nu îți aparține, din care nu provii, presupune acest prag al empatiei față de locuitorii orașului-gazdă.
Întorcându-ne spre povestea vâlceană, spre un origin-story individual, pot spune că primele cuvinte care urmau să se preschimbe într-un limbaj afectiv local pentru mine provin de la bunicul meu Nicolae, bunicul din partea tatălui. Bunicu’ Nicu, așa cum obișnuiam să-i spunem, mă acompania în fiecare dimineață către grădiniță, iar apoi către școala primară. Această destinație vâlceană era Școala Generală Nr. 5, imediat pe dreapta, cum treci podul de la intrarea în oraș, acest punct de trecere peste faimosul și inegalabilul râu Olt. Pentru vâlceni, Oltul pare a fi foarte important. Deseori ni-l revendicăm ca mai mult decât o entitate naturală, într-un fel de rivalitate față de alte regiuni traversate de această albie-demarcație, ne pasă de acest element non-uman și îl investim cu puterea de a ne structura identitățile. Însă, pentru copilul de atunci, prezența râului era mai puțin semnificativă. Probabil bunicul meu, acest om care mă ghida și mă ocrotea, e cel care mi-a arătat primele componente ale vocabularului local: un fel de optimism, care părea să fie definitoriu pentru el, un fel de bună dispoziție, care nu era nicicum trucată, o bună dispoziție vitală, să-i spunem. În această clipă nu-mi vin în minte cuvintele lui, ci mai degrabă atmosfera creată de unele vorbe, poate acea căldură personală capabilă să absoarbă necazul și suferința, mereu alchimizate, mereu întoarse spre bine.
Sunt convins că acest prim contact cu scurtele drumuri către școală, plus amprenta unei persoane care mă iubea și care se bucura de acel moment al apariției unei noi generații, au orientat mult din rețeaua de semnificații prin care am ajuns să cunosc urbanul mic al orașului Vâlcea. Și cred că fiecare dintre noi are un astfel de om care configurează prima grilă de contact cu un spațiu care devine parte din ceea ce suntem.
Fotografii: arhiva personală a autorului
